Noi suntem
SINDICATUL ÎNVĂȚĂMÂNT PREUNIVERSITAR JUDEȚUL HUNEDOARA

Cine nu-și amintește de un personaj de tristă amintire din istoria recentă a educației românești, într-atât că a rămas în memoria colectivă a celor din învățământul românesc cu un nume ce sugerează pe deplin efectele acțiunilor și inițiativelor sale, unele ale căror efecte negative le resimțim din plin și azi? Daniel Funeriu, căci despre cine altcineva poate fi vorba, mai cunoscut în mediile educaționale drept „Funebru”  (căruia i se poate totuși recunoaște meritul, ceea ce s-a și întâmplat în permanență, de a fi diminuat fraudele la examenele și concursurile naționale), a redevenit deosebit de activ în ultima perioadă. Această reactivare a sa pare că se datorează mai curând nu unei misterioase alinieri a astrelor în materie de guvernare, ci, ceva mai banal, aderenței pe care domnia sa o are la orice asalt asupra sindicatelor. Unul care este în curs de „punere pe roate” având în vedere că acestea, în opinia guvernanților (multe dintre actualele personaje sunt aceleași care, acum mai bine de un deceniu, se dădeau peste cap să recanalizeze banii din salarii, nu că am avea la nivel european cea mai mică pondere a acestora în PIB raportat la formarea de capital), „au îndrăznit să deschidă gura”.

Dar să revenim la „actorul” nostru. Care sunt acuzele, mai precis, cele în virtutea cărora sindicatele, iarăși în răspăr față de mai toată Uniunea Europeană, sunt pe cale de a fi demonizate? O să încercăm să fim sistematici:

1.     „Sindicatele încasează, automat, 1% din salariile tuturor profesorilor” – trei neadevăruri, în atât de puține cuvinte:

a.       cotizația ca membru al unei organizații sindicale, potrivit legii, este de maximum 1% din salariul brut (deductibilă aceasta, cel puțin pentru moment, ținând cont de faptul că sindicatele, în orice democrație care își merită măcar relativ numele vede în acestea un actor important al societății civile), așa că în realitate cotizațiile plătite efectiv sunt inferioare acestui plafon (de exemplu, în județul Hunedoara este de 0,75% din venitul brut al membrului de sindicat);

b.       reținerea cotizației de membru de sindicat nu se realizează în mod automat, doar pentru calitatea de salariat al sistemului educațional, fiindcă în fapt din organizațiile sindicale din educație fac parte toate categoriile de personal, ci doar în baza cererii de înscriere în organizația sindicală, iar prin aceasta în baza acordului pe care membrul de sindicat îl dă explicit pentru reținerea acesteia;

c.        strict economic, nu este vorba despre o încasare, fiindcă nu se vinde și nu se cumpără nimic, sindicatele nefiind operatori economici în raport cu membrii lor, ci doar de o contribuție, respectiv transferul unei cotizații, cea care conferă calitatea de membru de sindicat.

2.     „Angajatorul este obligat să rețină cotizația direct de pe statele lunare de plată, la cererea sindicatului. Este, de ochii lumii...” – lucrurile au devenit puțin mai nuanțate, deși modul în care sunt spuse se vrea a fi tot o premisă pentru caracterul demonic al sindicatelor:

a.     obligația angajatorului de a face reținerea există, adevărat, dar ea nu devine efectivă decât în condițiile legale (cerere și acord – înștiințare din partea organizației sindicale), omisiunea, am crede că făcută voit, fiind relativă la faptul că angajatorii nu au cum să-și asume încălcarea legii (domnul Funeriu pare să acuze că mai toate conducerile unităților de învățământ și serviciile contabile ale acestora „se dedau” la tot felul de infracțiuni, ușor de descoperit de altfel de către controalele de pe la Curtea de Conturi sau de auditurile financiare care se fac periodic);

b.    de altfel, ceea ce domnul Funeriu cunoaște, programul informatic prin care se administrează problema salarială în educație este unic la nivel național (EduSal), iar setările acestuia nu permit realizarea reținerii decât în baza unui număr de document care exprimă acordul membrului de sindicat cu privire la reținerea cotizației;

c.      de fapt, acel „direct” din ocolul adevărului pe care îl face acest fost ministru (din câte se cunoaște, cam acesta fiind primul său loc de muncă veritabil) este un răspuns normal și adecvat lumii în care trăim, acela ca banii să circule cu precădere pe canale electronice. Dar nu, acest domn își dorește ca banii să circule din mână în mână, cu chitanțier și tot ce se leagă de aspectele contabile, cu seifuri în care banii să fie păstrați etc. Contează că s-ar plăti comisioane peste comisioane pentru utilizarea acelor sume de bani, că legea însăși limitează utilizarea unor sume cash prea mari, că mai ales în contextul actual s-ar da la gunoi multe norme sanitare? Nu. Important este ca „demonii” să fie slăbiți pe cât se poate.

3.     „statul, ca angajator, îi virează lunar 1% din salariile angajaților” – indusa idee, afirmată explicit de altfel în alte contexte, ar fi că statul, de fapt, finanțează astfel sindicatele:

a.       deși se reclamă „trăitor și cunoscător” al unor societăți occidentale, numitul de mai sus pare să ignore cu desăvârșire că spre diferență de ceea ce se întâmplă prin numeroase țări europene, în România statul de care se îngrijește (deși, dacă nu înșeală memoria, în alte vremuri îl dorea cât mai „suplu”) nu acordă niciun fel de sprijin financiar sindicatelor, spre diferență, ca să „mușcăm” și noi puțin, de ceea ce se întâmplă cu partidele politice, ONG-urile de diferite spețe și altele de acest gen, iar odată cu pandemia și firmelor, într-o „bairam” generalizat,  ba chiar dimpotrivă, cel mai adesea a făcut tot ce se poate să pună bețe în roate acestora; 

b.       singura sursă de finanțare a organizațiilor sindicale sunt cotizațiile membrilor de sindicat, ceea ce înseamnă, oricum am învârti lucrurile, că aceștia sunt bani strict privați;

4.     „În educație, liderii sindicali sunt degrevați de ore (vreo 170 de norme, adică echivalentul normelor din 17 școli cu 10 profesori fiecare) dar primesc salariul ca și cum ar fi la catedră” – adevărat, există aceste degrevări, dar:

a.       calculul degrevărilor, lucru cunoscut de altfel de domnul Funeriu, care însă nu s-a ferit în calitate de ministru să elimine acest lucru, se face pornind de la dreptul de a derula activități sindicale, pe care legislația muncii îl recunoaște (și acesta foarte subțire comparativ cu alte țări europene), așa încât o degrevare presupune aproximativ 2.000 de membri de sindicat (adică aproximativ 8 minute/membru/lună) – timpul atât de scurt pentru activități sindicale, din timpul de lucru, face inefectivă exercitarea lor, așa încât s-a ajuns la această soluție (un timp mai lung, de exemplu 1 oră/săptămână, ceea ce nu este pe atât de incredibil pe cât pare, dată fiind existența sa pe alocuri) a degrevărilor;

b.       salariul nu se primește „ca și cum ar fi la catedră”, ci este vorba doar de salariul brut de încadrare, substanțial mai mic decât cel „ca și cum ar fi la catedră”.

5.     „sindicatul se controlează pe sine din punct de vedere financiar” – adică, se acuză cu oripilată mânie, sindicatele nu prea dau seama în fața nimănui din punct de vedere financiar:

a.       controlul activității financiare a organizațiilor sindicale (apropo, sunt într-o aceeași situație cele patronale, dar asta nu mai deranjează pe nimeni, iar dacă stăm să mai căutăm mai găsim), după cum se citează de altfel textul legii, se realizează prin comisia de cenzori, care funcționează potrivit statutului și legislației în vigoare; 

b.       pentru o persoană care nu este „bântuită” de cine știe ce parti-pris-uri, se poate deduce (precizările legale sunt de altfel explicite în acest sens) că organizațiile sindicale trebuie să aibă o contabilitate proprie, care consemnează întreaga activitate financiară, potrivit legilor din domeniu, ba mai mult, existând și un organ de control, ales și acesta potrivit unor norme și funcționând în baza altora;

c.        plus un lucru pe care s-ar putea ca personajul să nu îl știe, deși nu am băga mâna în foc pentru asta, organizațiile sindicale realizează diferite raportări financiare către membrii de sindicat (scuzat să ne fie că nu le înaintăm direct către domnul în cauză, deși îi sunt accesibile dacă ar mai ieși din „bula” sa), lunar, anual și multianual; că s-ar introduce și un control extern în ceea ce privește activitatea financiară, așa cum se solicită, nu credem că ar fi vreun fel de problemă – bine, dacă nu rămânem la bolboroseala despre „veroșii lideri”;

6.     „listarea patrimoniului tuturor sindicatelor din România” – cu trimitere la bogăția în care s-ar „lăfăi” sindicatele și liderii lor:

a.       da, este adevărat, sindicatele (cel puțin unele, cu un număr mare de membri, fiindcă celelalte se zbat la limita supraviețuirii) au un patrimoniu, dar el este departe de miliardele la care „se visează”, plus că acesta este constituit în timp, pe baza resurselor financiare strict proprii organizațiilor („doar” cotizația, după cum se amintea);

b.       există C.A.R.-uri înființate de sindicate, dar nu sunt ale acestora, ci ale membrilor respectivi (majoritatea, este adevărat, membri de sindicat de asemena), dacă știm ce este o astfel de instituție financiar-nebancară (cu activitate reglementată de Banca Națională a României și de o legislație specifică), ci doar coordonate de acestea, scopul fiind practicarea unor dobânzi cât mai mici, cel mai adesea mult mai mici decât în domeniul bancar (oare de aici să fie o problemă?);

c.        există agenții de turism înființate și controlate de sindicate, scopul nefiind însă acea „maximizare a profitului” legală pentru orice firmă, ci procurarea și furnizarea unor servicii turistice membrilor de sindicat la prețuri cât mai mici (și acestea curent mai mici decât cele de pe piață);

d.       există, pe ici pe colo, poate și câte o pensiune, dar acestea sunt destinate de asemenea membrilor de sindicat, și poate și altele (de exemplu, în județul Hunedoara, există un solid serviciu juridic, miile de procese câștigate de acesta și sumele obținute în instanțe compensând de mai multe ori valoarea cotizațiilor plătite, fără a mai vorbi de cheltuielile presupuse altfel de toate aceste acțiuni în instanță), dar, existența lor, pentru o minte ceva mai deschisă în jur, ar fi mai curând ceva de apreciat, fiind vorba evident de a reuși să construiești ceva și nu numai să cheltui.

Ar mai fi multe de amintit, de exemplu, „obligația liderilor de sindicat de a depune declarația de avere” (s-a mai întâmplat, iar dacă legea va decide asta, nici aici nu vedem care ar fi problema – indemnizațiile liderilor, cele la care implicit se face trimitere, nu sunt fixate de capul lor de lideri, ci sunt aprobate în cadrul structurilor interne, iar după aceea se regăsesc în situațiile financiare), procesele pe care le-a avut domnul Funeriu cu sindicatele (după știința noastră, o singură acțiune a unei organizații sindicale din țară, care a renunțat, este adevărat, din motive procedurale, dar acțiunea se pare că a fost reiterată recent), cei 23.000 rămași după ce a eliminat reținerea pe statul de plată a cotizației (aici, probabil, a omis un „0” sau a luat datele în același moment, înainte ca sindicatele să se organizeze), listarea patrimoniului sindicatelor (de acord, dar pentru ca domnul nostru să nu rămână mult prea dezamăgit, l-am anunța deja că listele acelea vor cuprinde, de exemplu, C.A.R.-urile, din motivele amintite mai sus) dar deja acest articol are tendința de a se lungi excesiv. 

De fapt, dacă vom citi până la capăt declarațiile domnului Funeriu, pe care le regăsiți, pentru deplină transparență, la rubrica Informații utile/Puncte de vedere/2021, ne devine mult mai clar de unde sursa tuturor spectrelor care par să-l bântuie. Astfel, se apreciază că „Băsescu le-a luat puterea, dar le-a lăsat resursele, pe baza cărora au revenit și mai puternici. Eu am făcut-o, în 2011, printr-o simplă semnătură și nu a murit nimeni din asta. E adevărat: toți liderii sindicatelor din educație au plecat în mandatul meu.” Da, avem aici un alt adevăr: modificarea legislației muncii operată sub tutela președintelui de tristă amintire, în pofida oricăror principii democratice, a destructurat sindicatele, dar mai ales a adus salariatul într-o stare de semi-sclavie. De atunci, lucrurile s-au mai schimbat, deși corul de voci ridicate împotriva sindicatelor, acum ca și atunci, urmărește în realitate o înăsprire și mai accentuată a legislației muncii, cu impact direct aceasta asupra veniturilor și drepturilor salariaților (știm, idealul unui astfel de „patronat” este ca salariatul să aducă și ceva bani de acasă pentru onoarea care i se face de a avea un loc de muncă). Cât despre lideri, nu a plecat nimeni, altfel decât prin mecanismele interne organizațiilor sindicale, după cum nici vizita liderilor la doritul de șters din amintire fost ministru nu a fost decât o încercare a acestora de a găsi o cale de dialog pentru a opri abrambureala (din păcate „istoria” aici acordă acest titlul de veritabil „campion” unei alte persoane, mult mai neștiutoare în încurcarea căilor învățământului) pe care o implementa în educație („oferta” făcută de domnul ministru a fost, de fapt puțin alta: să i se lase Bac-ul în pace, având în vedere că se pregătea o grevă pe care, prin acțiunea ISJ-urilor și presiunea asupra conducătorilor unităților de învățământ, a reușit totuși să o destructureze, iar reținerea cotizațiilor și degrevările aveau să continue ca până atunci, dar aceasta a fost respinsă) iar aceștia, oricât se uită prin parcarea în care au lăsat mașina (personală, de obicei) nu găsesc și pace Porsche-urile iar și iar amintite.

La final, ce ar mai fi de spus? Având în vedere că actualii guvernanți nu au auzit de respect reciproc sau de dialog social (cu bănuiala că au lipsit destul de mult chiar și la lecțiile despre democrație), poate că ar fi vremea, pe măsura caracterului demonic care se încearcă a ne fi atribuit, nouă, tuturor, fiindcă organizațiile sindicale nu sunt liderii lor, aceștia oricum aleși, de fapt, într-un mod mult mai democratic decât se întâmplă prin politichie, ar fi timpul poate să „bântuim” ceva mai mult pe toți aceștia cărora li se datorează, în cele din urmă și în mare parte, multe dintre problemele educației românești (nu este locul să reamintim aici toate deciziile catastrofale cu care „ne-a fericit” personajul ale cărui vorbe au motivat rândurile de față) și mai ales statutul financiar-social al salariaților din educație. Așa că, „Bântuire cât mai spornică!”

P.S. Ca o extindere a acestor rânduri, relativ mai ales la problemele economice și la marele „actor” al acestora, PIB-ul, iar alături de acesta năbădăiosul său fiu, bugetul, vă propunem să lecturați articolul „PIB-ul șmecher și educația uitată”, un articol ceva mai tehnic, pe care îl regăsiți la rubrica Informații utile/Puncte de vedere/2021.