Federațiile sindicale reprezentative la nivelul sectoarelor de negociere colectivă învățământ preuniversitar și superior – FEDERAȚIA SINDICATELOR LIBERE DIN ÎNVĂȚĂMÂNT, FEDERAȚIA SINDICATELOR DIN EDUCAȚIE „SPIRU HARET” și FEDERAȚIA NAȚIONALĂ SINDICALĂ „ALMA MATER” – afiliate confederațiilor sindicale reprezentative la nivel național C.S.D.R, C.N.S.L.R. – FRĂȚIA și Carte Alfa, resping categoric ultima variantă a proiectului Legii privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, propusă de Guvernul interimar.
Propunere de introducere a unei indemnizații „de senioritate” este umilitoare, iar întreaga anexă privitoare la învățământ (în care nu se regăsesc propunerile argumentate ale organizațiilor sindicale) demonstrează desconsiderarea personalului din educație.
PREȘEDINTE PREȘEDINTE PREȘEDINTE
F.S.L.I. F.S.E. „SPIRU HARET” F.N.S. „ALMA MATER”
Simion HANCESCU Marius Ovidiu NISTOR Anton HADĂR
O victorie cu gust amar…
sau despre zeloți și mileiști autohtoni
Suntem în preajma unui nou an școlar, unul care se anunță deja ca greu și zbuciumat. Ca și cel pe care tocmai l-am trăit, anticiparea din debutul celui abia trecut cum că va sta sub semnul „austerității, minciunilor și ... al protestelor” confirmându-se cu vârf și îndesat. Am avut parte din toate acestea, iar lucrurile nu par să se fi încheiat, în pofida blocării deocamdată a mult-discutatei legi a salarizării în sistemul public.
Un fapt îmbucurător, dar care nu ar trebui să ne oprească din a auzi tot mai frecventele clamări care vehiculează o nețărmurită admirație pentru un individ ajuns la putere prin Argentina, Javier „Drujbă” Milei pe numele și supranumele sale, și ale sale „mari” reforme. Exemplu preferat al liberalilor și useriștilor români, este privit aproape cu adulație de indivizi ziși politicieni preocupați însă mai curând de averile celor mai avuți decât de cei care se mai recunosc încă români. „Marcator”, se spune, al unui mare succes: eficiența abordării de tip „drujbă” în ceea ce privește cheltuielile publice. Copiată aceasta, este drept într-un stil ceva mai „șmecheresc”, și de cel care va rămâne în posteritate drept „Ilie Sărăcie” (aflat într-o concurență acerbă pentru „cel mai bun din parcare” cu „Piticul atomic” sau „Premierul-zero”), abordarea a reușit în Argentina să triumfe împotriva inflației, ba chiar să genereze o creștere economică (speranțele și amintitului confrate mioritic). De apreciat la o primă vedere, dar în realitate un avertisment sumbru despre unde pot duce abordările libertariano-progresiste (iar aici citiți ce trebuie raportat la politica românească). „Marile succese” sunt în fapt rezultatele unui colaps deliberat și orchestrat al veniturilor populației, salariile și pensiile fiind într-atât de zdrobite încât partea din „plăcinta” națională (cunoscută sub numele de „P.I.B.”) s-a tot și se tot micșorează pentru cetățeanul de rând. Instituționalizarea unor salarii și pensii mici, a unui nivel de trai redus la minim și „modernizarea muncii” (a se citi creșterea numărului de ore de muncă și dereglementarea legislativă în sensul revenirii la un statut al muncii aducând cu cel din secolul XIX) sunt adevăratele unelte ale „marii victorii”.
Sună cunoscut toate acestea? Cu siguranță. Limbajul nu este același, dar măsurile luate sau încercate sunt suficient de străvezii pentru a nu exista umbră de îndoială în ceea ce privește modelul. Începând cu reducerile drastice ale cheltuielilor publice (cu precădere în domenii vitale precum educația și sănătatea, dar fără a leza „scurgerile” bugetare atâta vreme cât nu este vorba de salarii, pensii sau responsabilitate socială), încercările de destructurare a instituțiilor statului (nu pentru o mai bună funcționare, ci pentru un transfer al controlului din public în privat sau chiar mai simplu adesea, pe modelul „pleacă ai voștri ca să vină ai noștri”) și mergând până la recent eșuata lege a salarizării.
În această ultimă privință, am înclina mai întâi să spunem că o parte a clasei politice românești s-a mai trezit la realitate, ba chiar ne-am dori o astfel de trezire care să scoată România din fruntea topurilor cu creșterea marilor averi și a acumulărilor de capital și poate să o urce de pe ultimele poziții în ceea ce privește salarizarea, pensiile și nivelul de trai. Nu de alta, dar „fantasticul” P.I.B. despre care ni se tot povestește ar permite cu vârf și îndesat. Ne-am dori, o repetăm, deși eșecul acestei legi pare a se datora mai curând (doar?) presiunilor sindicale (din educație și sănătate, respectiv domeniul public), beneficiare acestea, trebuie să o recunoaștem, de anumite jocuri politice al căror scop rămâne încă neclar. Evident, ar fi de dorit ca cei care au blocat proiectul așa-zisei legi a salarizării în domeniul public, o lege a sărăcirii în fapt, să o fi făcut convinși că și cei de rând merită să trăiască și ei mai bine, dar avem încă rezerve în acest sens.
Iar motivele sunt destul de simple: chiar dacă la nivel general s-a blocat această lege menită să ne facă mai săraci, zbaterea cotidiană își păstrează ritmul, pe zi ce trece mai tăindu-se câte ceva. Iar începutul de an școlar pare să vină cu o intensificare a măsurilor menite să mai distrugă și ceea ce mai funcționează. Fără îndoială, ne gândim la nenumăratele inițiative de încadrare în subfinanțarea programată a sistemului educațional, în prezent fiind în curs „adecvarea” personalului didactic auxiliar și administrativ la numărul de formațiuni de studiu și numărul de copii/elevi. Inițiată și aceasta, ca multe altele, prin tot felul de circulare și adrese (multe abuzând de o interpretare „creativă” a legii), venerate acestea mai ceva ca textele sfinte de către tot ocupantul de funcție, chiar dacă prin fiecare dintre acestea responsabilitatea efectivă este pusă în cârca executantului ținător de scaun, se purcede la înfăptuirea sa. Cu alte cuvinte, va urma un nou „măcel”, pompos îmbrăcat în sintagma „încadrarea în buget”, actanți fiind zeloții isejiști întru zelotificarea celor care diriguiesc la firul ierbii, se spune, bunul mers al școlilor (în realitate „terorizați” cu proiectatul concurs de scaune din acest an). Oarecum de înțeles zelul, având în vedere criticile ministeriale relative la faptul că educația hunedoreană numără cei mai puțini copii/elevi pe cap de personal didactic auxiliar, respectiv pe cap de personal administrativ, bucurându-se totodată de un loc eminent în depășirea bugetului alocat. De înțeles, de acord, dar numai în măsura în care tot ceea ce contează este scaunul propriu, indiferent care ar fi acela, fiindcă altfel ne-am putea gândi că situația educației hunedorene este cea mai bună în ceea ce privește încadrarea cu personal (în realitate insuficient, în pofida bălmăjelilor lemnoase cu care ministerialii împroașcă isejiștii, iar aceștia directorii), totodată dovedind fără drept de apel că celebrul „cost per capita” este de fapt un instrument de degradare programată a educației.
Dar să ne bucurăm de victoria obținută (lăsând de-o parte pentru moment norma didactică crescută, plata cu ora anemică, reduceri de venituri, reduceri de activitate, prime de carieră didactică cu care nu prea ai ce face, manuale lipsă, standarde de evaluare inaplicabile etc.), cu atât mai mult atunci când guvernanții, dintre care mulți nu au călcat pe la un loc de muncă adevărat în viața lor sau dacă au făcut-o vreodată au dat de mult uitării o astfel de „înjosire” existențială, iar „pensia” și-o programează prin Monaco sau Dubai, clamează că eșecul legii salarizării în domeniul public se datorează „șantajiștilor sindicali”. Parcă ți se încarcă inima de energie și voie bună. Din păcate, revenind la realitate, „victoria” este doar una de etapă. Obținută cu foarte mare greutate, ținând seama de o anumită dezimplicare a membrilor de sindicat (lipsa apetenței pentru mișcări de protest, acceptarea îngăduitoare a măsurilor reductive, a comasărilor/reducerilor de clase și școli etc.), este doar un pas, lupta guvernanților întru organizarea „scurgerilor” banului public în alte buzunare fiind doar amânată pentru ultima parte a acestui an.
Oricum, „șantajiști sindicali” sună foarte bine venind din partea celor care ne conduc, deși de dorit ar fi ca „șantajul” să îmbrace cămașa forței, una suficient de mare pentru ca aberanți de genul care produc astfel de sintagme sau care țin să precizeze că „bugetarii și pensionarii nu produc nimic, ci doar generează costuri, fiind paraziți care își vor omorî curând gazda, sugând prea mult sânge” să-și găsească, oricât de necreștinește sună, obștescul sfârșit... politic și social. Din nefericire, incapacitatea salariaților din mediul privat de a se organiza, de a-și apăra și promova propriile interese (faptul că aproape o treime dintre ei sunt plătiți la salariul minim, chiar și acesta departe de posibilitățile pe care le oferă P.I.B.-ul României, se datorează chiar acestei incapacități de organizare sindicală) și subminarea permanentă a sindicatelor din domeniul public, ne plasează destul de departe de o astfel de forță. Ceea ce nu înseamnă că lupta nu se poate sau nu ar mai trebui dusă...
Fiind conștienți că la întrebarea „ce te-ar face să dai votul unui politician care prin ideologie și program îți spune că nu-l interesează amărâții de salariați și pensionari, ci cei care „duc în spate” România spre culmi de bunăstare și progres?” nu vom reuși să dăm vreun răspuns, după cum rămân la fel de misterioase bălmăjelile antisindicale având în vedere că doar prin faptul că mai rezistăm în aceste organizații ne este un pic mai bine, pornim cu încredere în noul an școlar, încredere că va trebui să luptăm... și o vom face indiferent de numărul zeloților și mileiștilor ieșiți în cale.
Un an școlar pe cât se poate de fructuos!
Luni, 7 septembrie a.c., a avut loc ședința de lucru a Consiliului de Administrație al Inspectoratului Școlar Județean Hunedoara.
Pe ordinea de zi au fost înscrise următoarele probleme:
I. Solicitări de la unități de învățământ
II. Evaluare directori unități învățământ
III. Diverse
În cadrul ședinței au fost discutate următoarele aspecte:
I. Se aprobă solicitările unităților de învățământ, conform Anexei 1.
II. Se aprobă situația calificativelor acordate celor 167 de directori și directori adjunct astfel:
165 de directori și directori adjunct au obținut calificativul „Foarte bine” și 2 calificativul „Bine”.
III. Diverse:
1. Se aprobă diminuarea cu 1 clasă a IX-a, învățământ profesional.
2. Se aprobă rapoartele de doctorat pentru directorii unităților de învățământ.
3. Se aprobă protocolul de colaborare dintre „Fund World Vision” și I.S.J. Hunedoara.
4. Se aprobă numirea reprezentantului legal al I.S.J. Hunedoara în cele 2 proiecte în parteneriat cu C.J.R.A.E. Hunedoara.
5. Se prezintă, spre informare, ordinul de serviciu – corp control M.E.C, tematica de control.
Anexele la care se face referire în articol sunt postate la rubrica ISJ HUNEDOARA - CONSILIUL DE ADMINISTRAȚIE.
Gubernationem habemus! Într-adevăr, după lungi străduințe, absolut nejustificate în raport cu ceea ce a ieșit ar spune cârtitorii, prin mila cine știe cui, am fost „fericiți” cu un nou guvern. Nu ne vom întreba „Și la ce bun?”, ținând cont că prin măsurile anunțate pare să existe o inexorabilă voință de a da lucrurile în urmă cu ceva mai bine de 15 ani (fără să fie o surpriză faptul că multe dintre ideile de acum reprezintă o reșapare a celor de atunci, având în vedere că multe dintre figurile actuale aflate în prim plan acum s-au format la „școala” de atunci), ci, într-o abordare pozitivă vom încerca doar să aducem în discuție unele dintre ideile cu care noii decidenți și-au asumat să plece la drum. Iar mai precis ne vom referi la două dintre acestea, unele care privesc în mod direct educația...
Norma didactică și timpul de lucru de 40 de ore
Problemă aflată aproape pe buzele tuturor, cei din învățământ speriați de reducerea unor venituri și așa departe de a sublinia importanța permanent clamată a educației, ceilalți bucuroși că indivizii aceia care muncesc doar 18 ore pe săptămână vor fi puși în sfârșit la treabă (puteți acompania aici cu hăhăitul din acele vremuri mai de demult, scos de un celebru politician, „tătucă” pentru o parte dintre cei de acum) și vor munci și ei 40 de ore ca toată lumea.
Capacitatea redusă de înțelegere aici (în primul rând dacă luăm în calcul titlurile din presă și declarațiile politicienilor) pare împinsă la extrem. Da, norma de predare la profesori este de 18 ore/săptămână (excluzând educatorii și învățătorii, care sunt normați pe post), dar acestea sunt doar activitățile didactice, ceea ce ne plasează undeva în medie, sistemele educaționale europene fiind deosebit de diverse (minimul ar fi de 14 ore, iar maximul de 24 de ore).
De fapt, întrebarea decisivă (evitată însă atât de politicieni, cât și de „marii specialiști” în educație) aici ar fi dacă aceste ore se cer a fi pregătite, cu atât mai mult cu cât educația românească suferă în continuare de o penurie cruntă de resurse educaționale. Probabil am mobilat școlile, am înghesuit, cu sau fără cap, și aparatură din cea mai diversă prin sălile de clasă, dar dacă cineva crede că predatul se rezumă doar la atât este cel puțin... știți dumneavoastră cum. Lecțiile se cer proiectate și pregătite, testele se cer create și apoi corectate, materialele didactice ce urmează a fi utilizate se cer inventate sau măcar identificate etc. Ceea ce înseamnă timp. Mai puțin la un cadru didactic cu experiență, dar destul de mult la un debutant. Care ar fi acel timp? Cel puțin o jumătate de oră pentru fiecare oră de curs, fără să mai aducem în discuție numărul tot mai mare al copiilor cu cerințe educative speciale, caz în care am vorbi despre minim o jumătate de oră/copil.
Mergem mai departe... Dirigenție și consiliere, elevi și părinți, sunt activități derulate curent, mari consumatoare de timp, pornind de la un minim, am aprecia, de două ore pe săptămână și oprindu-ne, după caz, cine știe unde... Intermezzo: „Dragi părinți, directori, inspectori, primari și tot ceea se mai nimerește, nu mai sunați și nu mai înroșiți WhatsApp-ul până târziu în noapte!”
Activități de formare? Sunt obligatorii, iar un calcul elementar, deși lipsa competențelor în matematică se vede mai la tot pasul (ilustrativă în acest sens fiind ideea școlii de la 8 la 17, o simplă scădere arătând că ar fi vorba de 9 ore/zi și de 48 de ore/săptămână - dar gura păcătosului adevăr grăiește, cam acolo fiind în prezent timpul real de lucru al unui cadru didactic), ar arăta că înseamnă minim 1,5-2 ore pe săptămână.
Activități administrative? Fără număr, constatăm imediat, pornind de la zecile de comisii din fiecare școală (sunt necesare ore întregi numai pentru enumerarea tuturor hârtiilor care trebuie realizate), trecând prin raportările pentru orișice, solicitate de orișicine, și ajungând la cam tot ceea ce vă trece prin cap, inclusiv distribuția de lapte, cornuri, mere, mese calde, până într-acolo că un minim de 3-4 ore/săptămână ar ține de o abordare deosebit de lejeră.
Activități metodice, activități remediale, activități de pregătire pentru performanță, activități extrașcolare, activități extracurriculare, activități de reprezentare, activități festive etc. etc. etc. Pe toate acestea cine le mai numără?
Facem o adunare (pe un minim)? 18 ore (norma didactică) + 9 ore (pregătire activități de predare) + 2 ore (formare continuă și activități metodice) + 3 ore (activități de dirigenție și consiliere) + 4 ore (activități administrative) + 4 ore (activități educative complementare)... și s-au cam terminat cele 40 de ore, fiind departe de a acoperi întreaga activitate a unui cadru didactic.
Urâtă treabă! Parcă munceam pe cât se poate de puțin, până într-acolo că dacă am sta să calculăm cu sinceritate, ar cam trebui să tot fim plătiți suplimentar (iar o ponderare din acest punct de vedere a lucrurilor, îndepărtează repede și acuzele legate de faptul că numărul zilelor de școală este mic în România: în ansamblu, cadrele didactice din România nu muncesc nici pe departe mai puțin decât colegii lor europeni, ba cel mai probabil lucrurile stau exact pe dos ).
Și am putea continua cu toate aceste aspecte, dar ați înțeles esențialul: optați pentru ce credeți dintre expresiile din prima parte a titlului, deși, după mintea noastră, ar trebui luate cum omnibus (să sperăm că ne mai amintim în mod corect ceva latină).
Plata cu ora
În această privință, prima ideea care ne-a trecut prin cap se leagă de o disciplină încă inexistentă, dar poate de dezvoltat ținând seama de brambureala care caracterizează unele minți, și anume matematica ignoranței. Având în minte confuzia sistematică dintre plata cu ora pentru orele de curs realizate peste norma obligatorie de predare și personalul didactic încadrat la plata cu ora, cei care nu au în spate o normă de bază, am face tot câteva calcule elementare...
La ora actuală, o oră de curs plătită în regim la plata cu ora se determină prin raportarea salariului la numărul de ore aferent normei de predare. Adică, pentru a lua un exemplu, un salariu de 8000 lei brut se va împărți la 72 în cazul profesorilor (18 ore/săptămână x 4 săptămâni), ceea ce revine la aproximativ 110 lei/oră de curs. Corect am spune, fiind vorba despre o aceeași activitate. Apelând însă la habarnismul devenit politică de stat, vom împărți la 160 (40 ore/săptămână x 4 săptămâni), ceea ce înseamnă fix 50 de lei.
Și poate unele cadre didactice vor accepta că munca lor nu valorează nici măcar cât cea a unui necalificat sau a unui pierde vară care mai mișcă și el câte ceva când și când (deși, dacă vor lua în calcul propria demnitate, este drept că terfelită atât de politicieni, cât și de mai întreaga societate, refuzul în a mai realiza vreo oră dincolo de norma de predare ar trebui să fie unanim), dar este evident că nu va mai veni nimeni să predea toate acele ore care nu pot fi acoperite nici măcar la plata cu ora peste norma de predare. În definitiv, de ce ar accepta cineva să fie plătit cu mai puțin de salariul minim pe economie (50 lei x 72 ore maxim înseamnă „fantastica” sumă de 3600 lei brut). Dur, probabil va face trimitere la anumite operațiuni de introducere a ceva în diverse locuri mai sensibile...
V-ați cam lămurit? Cu certitudine, fără să mai insistăm și asupra altor măsuri preconizate (deși nu ne putem abține din a aduce în discuție una de-a dreptul hilară: cine Scaraoțchi va mai conduce școlile dacă directorii vor fi degrevați nu din norma de predare ci din restul programului lucru?). De unde și a doua parte a titlului, un sofism evident (amfibolie), care ne permite să cam încheiem aici. Urâta educație…