Un ministru care vrea sindicate „restartate” și reduse la tăcere
nu are ce căuta într-un guvern democratic!
SOLICITĂM DEMITEREA IMEDIATĂ A MINISTRULUI DANIEL DAVID!
Federația Sindicatelor Libere din Învățământ (FSLI) și Federația Sindicatelor din Educație „SPIRU HARET” reacționează ferm la atacul fără precedent lansat de ministrul educației, Daniel David, împotriva reprezentanților salariaților din învățământ. Într-un recent podcast, demnitarul a afirmat: „în timp, sindicatele vor înțelege că nu mai pot avea un rol important într-un sistem așa cum îl avem acum” și că este nevoie de un „restart pentru a construi alte paradigme în educație, inclusiv pentru ei ca sindicate”.
Aceste declarații nu sunt simple opinii, ci reprezintă un manifest pentru autoritarism. Ele trădează intenția clară de a elimina singurul obstacol rămas în calea unor reforme făcute „din pix”, fără consultare și fără contact cu realitatea din clase: dialogul social.
Domnul ministru David confundă Ministerul Educației și Cercetării cu un laborator personal de psihologie experimentală. Într-o democrație funcțională, sindicatelor nu li se dictează „paradigmele” de funcționare; ele nu se „restartează” la comanda puterii politice. Rolul nostru, al sindicatelor, este garantat constituțional tocmai pentru a proteja sistemul de abuzurile puterii executive. A dori sindicate care să nu mai aibă un rol important înseamnă a dori angajați fără drepturi și un sistem educațional obedient. În ultimele decenii, sindicatele au fost singurele organizații care au apărat consecvent drepturile cadrelor didactice, au semnalat abuzurile administrative, au intervenit ori de câte ori politicile educaționale au pus în pericol integritatea profesiei și șansele elevilor la un învățământ de calitate și s-au implicat constant în îmbunătățirea actelor normative care vizează sistemul de învățământ.
Încercarea ministrului de a lega existența sindicatelor și activitatea profesorilor de rata analfabetismului funcțional reprezintă o manipulare ieftină. Domnule ministru, analfabetismul funcțional nu este produs de sindicate! Este rezultatul zecilor de ani de subfinanțare cronică, de programe școlare neadaptate, de lipsă a resurselor și de instabilitatea legislativă generată de politicieni, nu de dascăli și de organizațiile sindicale. Profesorii sunt cei care au ținut școala românească în viață, adesea în condiții umilitoare, în timp ce miniștrii experimentau „reforme” eșuate.
Avertizăm partidele din coaliția de guvernare, pe prim-ministrul Ilie Bolojan și pe Președintele României Nicușor Dan că nu au voie să tacă, după o astfel de declarație.
Tăcerea în fața acestui derapaj înseamnă complicitate.
Dacă viziunea României Educate include reducerea la tăcere a partenerilor sociali, atunci România a părăsit valorile europene.
Un ministru care vede în sindicate o piedică ce trebuie eliminată este incompatibil cu funcția publică. Deciziile în educație se iau prin dialog, nu se impun prin dictat.
În consecință, solicităm public demiterea domnului Daniel David din funcția de ministru al educației.
Nu putem accepta un „partener” de dialog care planifică reformarea mișcării sindicale pentru a o transforma într-o structură obedientă.
5 Decembrie 2025
Protestele nu sunt expresia unor simple „supărări”, ci simptomul colapsului provocat de „Legea Bolojan”
Federația Sindicatelor Libere din Învățământ (FSLI) și Federația Sindicatelor din Educație „SPIRU HARET” (FSE „SPIRU HARET“) își exprimă dezaprobarea față de declarațiile recente ale ministrului educației și cercetării, Daniel David.
În cadrul unui podcast, domnia sa a ales să minimalizeze amploarea protestelor din educație, reducând nemulțumirile legitime ale angajaților din învățământ la simple și trecătoare „stări de supărare”, limitate, în opinia sa, strict la „zona sindicală”.
Acest mod de a descrie situația actuală din învățământ denotă nu doar o lipsă gravă de înțelegere a realității școlii românești, ci și o încercare periculoasă de a discredita vocea celor care avertizează asupra efectelor dezastruoase ale Legii nr. 141/2025 („Legea Bolojan”).
Prin acest act normativ, Guvernul și Ministerul Educației și Cercetării au destabilizat un sistem deja fragil, transformându-l într-o improvizație ale cărei victime sigure sunt elevii și profesorii.
Ceea ce ministrul numește simplist „supărare” este manifestarea unei frustrări acumulate. Măsurile recente au lovit direct în fundamentul sistemului, prin:
S-a creat o situație imposibilă. Vorbim despre o suprasolicitare reală, despre scăderea vizibilă a atractivității profesiei didactice și despre pierderea condițiilor minime pentru un act educațional de calitate. A afirma că „le va trece supărarea” înseamnă a trata cu superioritate și cinism o categorie profesională deja împovărată și umilită.
În plus, declarația conform căreia doar „zona sindicală este afectată“ este o manipulare. Realitatea demonstrează contrariul:
Prezentarea sindicatelor ca un grup izolat contravine misiunii unui ministru al educației, care ar trebui să valorizeze dialogul social, nu să îl antagonizeze.
Constatăm că domnul ministru a ales să folosească expertiza de psiholog și a transformat-o într-o armă politică de tip „dezbină și cucerește”. Încercarea domniei sale de a reduce criza sistemică la o simplă „stare emoțională” sau „supărare” trecătoare, nu este altceva decât o tehnică manipulatoare menită să fragmenteze solidaritatea corpului didactic și să inducă ideea falsă că problemele sunt doar în mintea liderilor sindicali. Domnule ministru, vedeți că, după atâta dezbinare, s-ar putea să nu mai aveți ce să cuceriți!...
În continuare ministrul încearcă să se războiască cu corpul profesoral, făcând referire la analfabetismul funcțional, însă chiar politicile aplicate de acesta în 2025 contrazic flagrant soluțiile dovedite științific. În timp ce Europa reduce numărul de elevi la clasă pentru a combate decalajele, România aglomerează clasele și reduce timpul alocat elevului.
Învățământul românesc de astăzi este oglinda nepăsării tuturor guvernelor post-decembriste, însă actualul Executiv atinge apogeul operei de colapsare a sistemului. Invocarea analfabetismului funcțional în acest context este doar o metodă de a eluda responsabilitatea politică pentru dezastrul creat.
Cu toții cunoaștem că educația nu se poate reforma prin negarea problemelor. Însă, reformele durabile se construiesc împreună cu profesioniștii din sistem, nu împotriva lor.
Solicităm ministrul educației să facă un „efort“ și să înceteze minimalizarea efectelor dezastruoase ale măsurilor dispuse împotriva sistemului de învățământ prin Legea nr. 141/2025, iar Guvernului să se angajeze în procesul de corectare a acestora.
FSLI și FSE „SPIRU HARET” vor continua să apere drepturile angajaților din educație și să susțină, prin toate mijloacele legale, o școală publică puternică, stabilă și orientată spre elev.
Marți, 2 decembrie a.c., a avut loc ședința de lucru a Consiliului de Administrație al Inspectoratului Școlar Județean Hunedoara.
Pe ordinea de zi au fost înscrise următoarele probleme:
I. Solicitări de la unități de învățământ
II. Diverse
În cadrul ședinței au fost luate următoarele hotărâri:
I. Se aprobă solicitările unităților de învățământ, conform Anexei 1.
II. Diverse:
1. Se aprobă diminuarea unor fracțiuni de posturi pentru școlarizări la domiciliu, conform Anexei 2.
2. Se prezintă raportul de la Arhivele Naționale, termenele, constatările și măsurile.
3. Se prezintă apelul de proiecte pentru unitățile de învățământ din mediul rural. Se va posta pe grupul de directori.
4. Se aprobă Procedura Operațională referitor la calculul drepturilor salariale conform OUG nr. 48/2022 și Hotărârea nr. 875/2022.
Anexele la care se face referire în articol sunt postate la rubrica ISJ HUNEDOARA - CONSILIUL DE ADMINISTRAȚIE.
În curând, după cum bine cunoaștem, se va împlini un an de la adoptarea unei noi legi a învățământului preuniversitar, și anume Legea nr. 198/2023 (publicată în Monitorul Oficial la 5 iulie 2023 și intrată în vigoare începând cu 3 septembrie 2023).
Anunțată cu „surle și trâmbițe” la acel moment, subliniindu-se inclusiv că respectiva lege constituie un răspuns adecvat la problemele existente în educația românească, cele mai grave dintre acestea semnalate cu fără drept de apel și de greva generală derulată în învățământul preuniversitar, constatăm la ora actuală că respectiva lege este aproape „degeaba”.
Pornind din start cu decalaje mari în ceea ce privește implementarea unora dintre măsuri, ineficacitatea sa a fost accentuată de seria de măsuri economico-financiare adoptate la finalul anului trecut, majoritatea prevederilor implicând creșterea bugetului educației, cu excepția salarizării, fiind amânate pentru anul școlar 2025-2026 (inclusiv reorganizările instituționale).
Mai mult, chiar dacă Ministerul Educației a publicat periodic calendare prin care își asuma, cu termene precise, elaborarea actelor normative subsecvente, puține dintre termenele respective au și fost respectate. Nu știm foarte precis câte din cele aproape 300 de acte normative au fost adoptate, ordinele ministrului educației fiind lovite într-o mare măsură de o secretomanie care le face adesea greu accesibile, dar am fi tentați să pariem că numărătoarea pe degete ar putea fi arhisuficientă.
Iar dacă este să privim rezultatele, ajungem uneori să regretăm chiar și așteptarea...
Un foarte bun exemplu în această privință sunt recentele proiecte ale Regulamentului-cadru de organizare și funcționare a unităților de învățământ preuniversitar, respectiv Statutul elevului.
Nu vom intra aici în amănuntele conținutului acestor proiecte, de analizat și de încercat a fi corectate în alte contexte, inclusiv prin propuneri trimise direct către Ministerul Educației și/sau către organizațiile sindicale, dar spiritul acestor documente, în pofida tuturor dificultăților și problemelor pe care educația este nevoită să le înfrunte zi de zi, este ușor de recunoscut în prevederi mult discutate în aceste zile.
Ne gândim aici în primul rând la dublarea numărului de absențe nemotivate la care intervine sancțiunea scăderii notei la purtare, respectiv 40 de absențe. Inițiativă, se pare, chiar a doamnei ministru, fără nicio justificare rațională (exceptând poate cine știe ce speranțe politice), cu atât mai mult cu cât, chiar dacă problema este trecută curent sub preș, principala problemă a calității educației în România este absenteismul, motivat sau nemotivat, oficial sau neoficial, poate avea un succes teribil în măsura în care ne dorim ceea ce în ultimul număr al Buletinului Informativ „Magister” numeam „școala fără școală”.
Fiindcă, la un calcul elementar, nu rămâne prea multă școală: un an școlar are în medie 36 de săptămâni de cursuri, de aici trebuind eliminate din start „Școala altfel” și „Săptămâna verde”, la care inevitabil sunt de adăugat (cu indulgență), dacă nu suntem tentați de ipocrizie, prima și ultima săptămână de școală, aproximativ o săptămână reprezentată de diferitele sărbători legale și aproximativ o săptămână dedicată diferitelor simulări și testări.
Au rămas aproximativ 30 de săptămâni de cursuri, din care va trebui să scădem desigur zilele de învoire la cererea părinților, dar și nenumăratele motivări medicale, care vor reduce și mai mult timpul pe care elevii îl petrec efectiv la cursuri, fără să uităm desigur activitățile extracurriculare, acestea având cu siguranță utilitatea lor, dar care, realizate aproape exclusiv în timpul orelor de curs, contribuie și ele din plin la „îmbunătățirea” rezultatelor școlare.
Ce rămâne? Maxim două treimi din numărul inițial de săptămâni de cursuri (cu suspiciunea că ne dovedim destul de generoși). Cam de aici discutăm atunci când vorbim de absențe nemotivate. Iar 40 de absențe sunt aproape o săptămână și jumătate de cursuri (facem abstracție de măsura în care sunt consemnate respectivele absențe nemotivate), așa încât, bazându-ne pe cifrele medii privind absenteismul, cu siguranță cam tot elevul va mai beneficia de aproape două săptămâni de timp liber fără ca acest lucru să atragă după sine vreo sancțiune. Iar dacă își mai asumă și vreun punct-două pe la purtare și douăzeci de săptămâni de cursuri vor putea să pară cam prea mult (iar dacă aproape va bufnit râsu-plânsu, gândiți-vă și la prevederea potrivit căreia unitatea de învățământ anunță pe cei competenți să intervină atunci când elevul a absentat la 75% din numărul orelor de curs). Cu siguranță, la disciplinele cu o oră de curs pe săptămână cam așa stau lucrurile (iar între noi fie vorba, ținând seama de ușurința cu care se obțin motivările medicale, pe care nimeni nu vrea să le reglementeze, și de măsura în care se consemnează absențele, chiar și 20 de absențe nemotivate pentru un punct la purtare se dovedește în realitate prea mult)...
Un alt exemplu, la fel de bun, mai ales din perspectiva percepției sociale, este cel legat de deja celebrele „centre de detenție” care ar urma să se înființeze în școli. Desigur, proiectele în cauză nu pomenesc de așa ceva, ci doar de posibilitatea ca „în cazul elevilor care în timpul orei de curs manifestă comportamente care aduc prejudicii activității de predare-învățare-evaluare, cadrul didactic poate decide ca aceștia să desfășoare activitate în școală, în timpul orei respective, sub supravegherea unui cadru didactic sau a unui cadru didactic auxiliar, într-o sală din unitatea de învățământ stabilită pentru desfășurarea, de regulă, a unor activități de tipul: lectură suplimentară, completarea de fișe de lucru etc.”
Ceva de speriat? Nicidecum, ci am spune că o rezolvare oarecum doar în glumă a solicitării mereu reiterate de cadrele didactice de a li se furniza instrumentele necesare pentru a putea desfășura netulburați activitatea didactică. Dreptul la educație revine fiecărui elev, așa încât elevul care împiedică derularea unei ore de curs se face vinovat nu numai de acest lucru, ci și de încălcarea flagrantă a dreptului la educație al tuturor celorlalți elevi, fără a uita respectul datorat cadrului didactic, care ar trebui să fie cel puțin pe măsura respectului solicitat.
Fără să fie vorba măcar despre reținerea în activitatea școlară după orele de curs (oricum, este de estimat că limitarea la durata acelei ore de curs va accentua în primul rând doar „traficul” din școală), deși o astfel de măsură este practicată în multe alte sisteme educaționale, printre acestea și dintre cele către care privim cu invidie, întreaga mass-media românească, dovedind o maximă „apreciere” față de educație, a titrat doar despre „centrele de detenție” care urmează a fi înființate în școli.
În ce ne privește, suntem tentați să liniștim pe toată lumea: chiar dacă o astfel de măsură ar putea reprezenta un plus pentru derularea în condiții mai bune a orelor de curs, eliberate acestea de toți acei elevi care au chef de orice altceva cu excepția educației (intervenția aici cu mereu repetatele idei legate de motivație, supraîncărcare a programelor, predarea învechită etc. nu ar face, ținând seama de realitatea în care ne „bălăcim”, nimic altceva decât să aducă argumente în plus pentru existența marțienilor), chiar și în măsura în care prevederea va trece de „oprobiul” public, ea va fi aproape inaplicabilă: va fi necesară cel puțin o sală (evident, în școlile mari mult mai multe, fiindcă nu prea am vedea eficiența unei măsuri prin care aduni „zurbagiii” laolaltă), dar mai ales cadre didactice care să se ocupe îndeaproape de respectivii elevi... Ceea ce înseamnă bani! Ori, nu credem că mai este un secret pentru cineva, orice idee este bună în educație până la bani, moment în care se rupe filmuʼ.
Exemplele ar putea continua, dar credem că exemplele aduse în discuție sunt suficiente, iar proiectele mai sus amintite nu fac decât să ne întărească o idee enunțată și aceasta în ultimul număr al Buletinului informativ „Magister”, respectiv aceea în care estimam o „incapacitate funcțională” care pare să fi lovit Ministerul Educației. Reconfirmată mult prea frecvent, constatarea pare să anunțe ceva ce în economie se numește simplu „faliment”...
Cu siguranță nu ne vom confrunta cu un faliment efectiv al Ministerului Educației, dar nici bucuria rezolvării vreuneia dintre probleme nu ne va fi dat să o trăim. Mai ales că se anunță multe altele de calibru asemănător: accentuarea descentralizării (în pofida faptului că fiecare nouă măsură în acest sens a mai salvat din banii și responsabilitățile ministeriale, dar asta doar în schimbul subminării calității educației), proiectele unor noi planuri cadru, noi programe școlare, noi standarde profesionale pentru cadrele didactice (realizate de o echipă de experți în care nu este prezent niciun profesor din învățământul gimnazial sau liceal), standarde de evaluare (strecurate și ele ca idee în proiectele amintite) etc.