Primul răspuns la care ne vom gândi auzind o astfel de întrebare, cu precădere în cazul celor care s-au mai dedulcit cu cele ale literaturii, nu poate fi decât unul singur: să numere steagurile!
Desigur, deși suntem înclinați să-i dăm dreptate lui Caragiale cam în toate cele care privesc societatea românească, poate nu este bine să ne plasăm de-a dreptul în turmentatele complicații din „O scrisoare pierdută”. Nu de alta, dar prefectul, prin lege, are atribuțiile sale precis determinate, iar printre acestea și aceea de a facilita și a asigura desfășurarea dialogului social între organizațiile sindicale, cele patronale și autoritățile administrației publice centrale și locale.
Clar și la obiect... dar numai în măsura în care în țara noastră litera legii nu ar conta cu precădere pentru „mujici”, în rest lucrurile aducând mai curând cu număratul steagurilor la care făceam trimitere mai sus.
Într-o astfel de atmosferă „moftologică” pare că funcționează și Instituția Prefectului din județul nostru, „foncția foncție” crezându-se a aduce după sine și viziunea asupra problemelor „de la care atârnă viitorul, prezentul și trecutul țării”.
Și totuși, onor „dăscălimea” hunedoreană, cam copleșită de „machiavelicurile” pe care le îndură cu nesfârșită răbdare, prin „faliții” sindicaliști, a găsit de cuviință să bage de seamă că „progresul” mult așteptat aduce din ce în ce mai mult cu „caii verzi pe păreți”.
Dar care sunt „cestiunile arzătoare la ordinea zilii” prin care sindicatele au îndrăznit să conteste epitropia prefecturală? Lista este lungă, dar dintre „mofturile” deranjante ar fi de amintit următoarele: neaplicarea integrală a dispozițiilor legale în ceea ce privește salarizarea și acordarea sporurilor pentru condiții de muncă, ignorarea unor sentințe judecătorești, discrepanțele salariale din educație, neplata orelor suplimentare etc.
„Infame” solicitări, ar fi de gândit dacă este să luăm în calcul refuzul convocării Comisiei de dialog social de la nivelul Instituției Prefectului Județul Hunedoara, din care strigă doar „enteresul și iar enteresul”.
Sincer, în cele din urmă, nu are-a face. „Delicatețurile” pe care onorabilul ocupant de funcție le poate revizui, dar fără a schimba ceva sau le poate schimba, dar fără să le revizuiască or fi esențiale, dar poate doar în cele ale „politichiei”...
Dar poate că „unde nu înțelegem noi politica”, bieți „nifiliști” colportori în ale educațiunii. Ce-ar mai fi atunci de făcut? Ne-ajută tot domnul Caragiale: „luptă, luptă si dă-i, si dă-i si luptă...” Adică „răsboiul”. Cât despre întrebarea din titlu, dați dumneavoastră un răspuns... „Moftangiilor!”
Sindicatul Învățământului Preuniversitar Județul Hunedoara continuă demersurile specifice și va picheta sediul Instituției Prefectului Județul Hunedoara miercuri, 22 martie 2023, între orele 13:00 -15:00.
Dezinteresul actualei guvernări privind
- finanțarea decentă a sistemului educațional,
- aplicarea integrală a dispozițiilor Legii cadru a salarizării personalului plătit din fonduri publice,
- acordarea majorărilor salariale în sistemul de învățământ
conduce la producerea unui dezechilibru social și ne aduce în imposibilitatea asigurării unui trai decent.
Suntem astfel determinați să mergem mai departe cu planul acțiunilor sindicale, până la rezolvarea problemelor cu care salariații din educație se confruntă.
Considerăm că finanțarea corespunzătoare a sistemului educațional și motivarea resursei umane din învățământ reprezintă condiții esențiale pentru a avea un sistem de educație performant în România.
Cerem de urgență Guvernului României să găsească soluții la următoarele:
a) rezolvarea problemei aplicării integrale a dispozițiilor Legii – cadru nr. 153/2017 pentru toate categoriile de salariați din învățământ, astfel încât toate categoriile de salariați din sistemul educațional să beneficieze de salariul de bază prevăzut de această lege pentru anul 2022;
b) identificarea unor soluții pentru creșterea veniturilor personalului didactic auxiliar;
c) adoptarea, în regim de urgență, a normativelor pentru personalul nedidactic și personalul didactic auxiliar, având în vedere că normativele care se aplică sunt din anul 1998;
d) aplicarea regulamentelor privind acordarea sporurilor pentru condiții de muncă, întrucât salariații din învățământ sunt singurele categorii de bugetari care nu beneficiază de acordarea acestor sporuri;
e) în noua lege de salarizare, grila propusă trebuie să poziționeze personalul din învățământ pe o treaptă superioară celei actuale în ierarhia funcțiilor bugetare, în raport de importanța socială a activității prestate;
f) remedierea anomaliilor actuale în ceea ce privește salarizarea celor care ocupă funcții de conducere, îndrumare și control, având în vedere că, după ce veniturile acestora au rămas nemodificate în ultimii patru ani, se constată că acestea sunt inferioare salariaților care ocupă funcții de execuție;
g) instituirea, prin lege, a regulii indexării anuale a salariilor personalului plătit din fonduri publice, cu rata inflației;
h) plata suplimentară a personalului din unitățile/instituțiile de învățământ nominalizat în echipele de proiecte finanțate din fonduri europene nerambursabile;
i) plata orelor suplimentare efectuate de personalul didactic auxiliar și nedidactic.
De asemenea, revenim cu solicitarea de convocare a Comisiei de dialog social de la nivelul Instituției Prefectului Județul Hunedoara.
În cazul în care solicitările noastre rămân fără rezolvare, angajații din educație vor continua cu următoarele acțiuni de protest:
1. Marș de protest I.S.J. Hunedoara – Prefectura Hunedoara și pichetarea sediului Prefecturii în 29.03.2023;
2. Pichetarea sediului Guvernului și a sediilor prefecturilor în luna aprilie 2023;
3. Miting și marș de protest desfășurat în București în luna mai 2023;
4. Declanșarea grevei generale în ultima decadă a lunii mai;
5. Alte acțiuni specifice.
Luni, 20 martie a.c., a avut loc ședința de lucru a Consiliului de Administrație al Inspectoratului Școlar Județean Hunedoara.
Pe ordinea de zi au fost înscrise următoarele probleme:
I. Solicitări de la unități de învățământ
II. Diverse
În cadrul ședinței au fost luate următoarele hotărâri:
I. Solicitări din partea unităților de învățământ, după cum urmează:
a. se aprobă solicitările din partea unităților de învățământ, conform Anexei 1.
II. Diverse:
1. Se acordă aviz transfer pentru 1 elev de la Liceul Tehnologic „Transilvania” Deva la Colegiul Național „Decebal” Deva, filologie bilingv franceză.
2. Se aprobă Procedura privind gestionarea situațiilor procesuale și trimiterea unei adrese în școli cu modele de anexe.
3. Se discută cazul unui elev și se propune evaluarea acestuia la nivelul școlii și sesizarea DGASPC pentru a fi luat în evidență.
4. Nu se va transmite la M.E. o informare cu privire la problemele discutate în cadrul Comisiei paritare de la nivelul I.S.J. Hunedoara.
5. Nu se vor face state de plată în afara EDUSAL pentru punerea în executare a sentințelor civile referitoare la plata sporului pentru condiții vătămătoare.
6. Nu este nevoie de avizul I.S.J. Hunedoara pentru învoirea unui număr de 160 de persoane din unitățile de învățământ din județ, lideri de grupe sindicale, pentru a participa la Consiliul liderilor S.I.P. Județul Hunedoara.
Anexele la care se face referire în articol sunt postate la rubrica ISJ HUNEDOARA–CONSILIUL DE ADMINISTRATIE.
Ultima perioadă, după cum o trăim cu toții, este una agitată din numeroase puncte de vedere. Menținându-ne la educație și la problemele acesteia, cu precădere la faptul că trenează rezolvarea lor, este de subliniat, desigur, în primul rând, dezinteresul și chiar disprețul guvernanților cu privire la educație. Ceea ce nu înseamnă că sunt singurii „actori” relevanți. În acest sens, rândurile următoare reprezintă o încercare de a privi, la modul general, și în ograda proprie.
„Precum o minge...
10 februarie 2022. O dată fără importanță, particularizând o zi care totuși nu este diferită de oricare altă zi. Sau poate va fi, până la sfârșitul său urmând ca cine știe ce evenimente să ne prindă în vâltoarea lor. Dar nu are importanță nici măcar asta. Orice s-ar întâmpla, rândurile care urmează nu au decât o legătură pasageră cu această zi. Fiindcă ce legătură ar putea să aibă 10 februarie 2022 cu o discuție despre sindicate, acesta fiind subiectul a ceea ce urmează? Niciuna!
Și totuși...
Sindicatele, o părere doar influențată cu siguranță și de contextul particular al situației actuale, nu (mai) sunt jucători. Sindicatul, la nivel general, ca organizație, a rămas doar o minge pasată, jucată de oricine are interesul să intre pe terenul de joc, pornind de la simplii salariați și mergând până la decidenții politici.
Cum am ajuns aici? Greu de spus, fiindcă sunt multe de neînțeles, mai ales în ceea ce privește acțiunea sindicatelor. Restrângându-ne la sindicatele din educație, adică personalizând lucrurile, deși lucrurile se pot extrapola ușor și la un nivel mai general, ne rămân un „mister” următoarele (comentariile aferente fiecărei întrebări sunt personale și limitate la modesta capacitate de înțelegere de care dăm dovadă, într-atât că se poate sări de la o întrebare la alta fără a le mai citi):
1. De ce sunt sindicatele ignorate politic?
Știm, prin lege sindicatele sunt independente politic și mai ales „nu pot desfășura activități cu caracter politic”, după cum precizează primele rânduri din legea dialogului social. Activitatea politică, pe de altă parte, aplecându-ne asupra legii partidelor politice, poate fi desfășurată doar de partidele politice, care „promovează valorile și interesele naționale, pluralismul politic, contribuie la formarea opiniei publice, participă cu candidați în alegeri și la constituirea unor autorități publice și stimulează participarea cetățenilor la scrutinuri”. Până aici lucrurile par clare: sindicatele nu și-au propus așa ceva și nu au acționat în acest sens. De aici însă și până la a te feri ca de ciumă de partidele și de oamenii politici distanța este una destul de mare. Evident politicile promovate de un partid sau altul sunt diferite și la fel de evident acestea se pot dovedi mai mult sau mai puțin în folosul intereselor profesionale și sindicale. Independența, totuși, nu înseamnă echidistanță, așa cum par să se fi convins sindicatele, ci doar a nu fi la „remorca” unuia sau altuia. Opiniile politice ale membrilor de sindicat sunt diferite? Corect și la nivel de individ este problema fiecăruia, dar la nivel de organizație a arăta clar că o anumită viziune politică este de preferat alteia fiindcă satisface într-o mai mare măsură interesele profesionale și sindicale nu mai are de-a face cu apartenența sau înclinația politică a fiecăruia, ci cu pragmatica îndeplinirii scopului pentru care exiști ca organizație. Altfel, în realitate și nu într-o lume croită principial, cu mulți de „dacă” și mândră de valorile sale, independența echidistantă se traduce doar în ignoranță (din partea celorlalți).
2. De ce nu reușesc să-și dovedească sindicatele puterea?
„Uniți suntem puternici!” este unul din sloganurile (cu nenumărate forme și variații) prin care sindicatele încearcă să strângă sub „stindardele” lor cât mai mulți membri. O reușită relativă, depinzând de numeroși factori. Da, numărul poate reprezenta un factor de succes și pe această cale, un factor care poate conferi o anumită magnitudine puterii. Totuși, „uniți” nu înseamnă necesar toți, sau în număr cât mai mare, ci trimite la o legătură de o anumită natură. Cu alte cuvinte, „uniți” n-are de-a face decât pe departe cu „adunați”, ceea ce face cu atât mai ciudată „obsesia” pentru numere. Desigur, este nevoie de reprezentativitate, deci de număr, dar a te crampona de fiecare membru, mai ales promovând interesul personal (nu al cuiva anume, ci al fiecărui membru de sindicat) în detrimentul celor colective, nu mai are de-a face cu puterea ci denotă doar slăbiciune (una care va deveni vizibilă chiar atunci când ar fi necesară manifestarea puterii). Sună poate cinic, dar interese colective înseamnă că organizația, ca singura care le apără și le promovează pe acestea, trece înaintea oricărui interes personal și doar în această măsură poate fi vorba de putere. Stau lucrurile astfel? Aș zice mai curând că nu, ținând seama de eficiența deosebită a șantajelor individuale: „voi ieși din sindicat dacă...”, „îmi voi da demisia dacă...” și alte variații pe această temă. Iar pentru ca nici numărul său fie o problemă, ar fi de amintit că sindicatele din țări cu un nivel mult mai slab de sindicalizare (Franța, Germania, ca să oferim niște exemple relevante) au un impact mult mai puternic decât pe acolo pe unde gradul de sindicalizare este mai mare. Dar cine știe, poate că pe acolo sunt uniți și nu adunați.
3. De ce sunt dependente sindicatele?
S-ar putea ridica o obiecție aici: mai sus se afirma independența (fie ea și cu mai ciudatul înțeles care i s-a dat), iar acum trecem la dependență? Totuși, nu este vorba despre nicio contradicție și nici despre un răspuns deja asumat. Astfel, pentru a ne face înțeleși, este evident că sindicatele sunt dependente în primul rând de membrii lor, o problemă parțial atinsă, în ceea ce privește numărul, la punctul precedent. Totodată, această dependență relativă la membri mai are un aspect: cotizația. Știm, o problemă deosebit de dezbătută, mai ales în ceea ce privește mărimea sa, iar cu legătură directă o anumită „competiție” în a o reduce pe cât se poate de mult (punând astfel, evident, încă o dată interesul personal înaintea celui colectiv), pe alocuri devenind chiar derizorie, adică abia reușind să țină pe linia de plutire acele organizații (probabil cât să nu-și dea seama cei îmbarcați că de fapt au eșuat deja). Mai mult, chiar și puținul adunat se folosește cel mai adesea în alte scopuri, care dintr-un anumit punct de vedere, evident cel al prevalenței interesului personal, se arată nobil (se vine în sprijinul direct al membrului de sindicat), dar care din punct de vedere organizațional este extrem de păgubos (adică se pervertește însuși scopul existenței sale). Cadouri, tichete de toate felurile, ajutoare și multe altele întorc membrilor de sindicat o mare parte din cotizații (cu o largă susținere, motivate până și cu absurdități precum „doar sunt banii mei”). Sindicatele sunt dependente, inevitabil, de cotizații, însă practica actuală aduce mai curând cu un viciu ce afectează deopotrivă și organizațiile și membrii lor.
4. De ce sunt comode sindicatele?
O ridicare de umeri ar fi probabil cel mai comod răspuns. Dar renunțând la această comoditate, ne-am putea gândi la lucruri ceva mai incomode. De exemplu, la cotizații. Nu la mărime, ci la modul în care sunt strânse. Pe statul de plată (dincolo de anumite sincope mai funebre, cu ceva timp în urmă), știm răspunsul, simplu, eficient și mai ales comod. Cu amenințarea, desigur, că nu se va mai întâmpla acest lucru dacă... Iar după aceea, un alt exemplu, ne-am putea gândi la sedii, respectiv la inexistența lor în proprietate și, pe cale de consecință, la dependența în această privință chiar de cei de care ar mai fi nevoie „să te iei” când și când. Desigur, este de dorit să ai de unde să-ți faci treaba, cu atât mai comod dacă ți se pun la dispoziție astfel de spații. Toate bune, dacă nu ne-am aminti și faptul că orice comoditate înseamnă instalarea unei dependențe până într-acolo că după o vreme dispariția sa ar avea proporții apocaliptice. Sau cam așa s-ar vedea lucrurile dinspre comoditate, ceea ce aduce, încă o dată, cu un viciu, de altfel strâns împletit acesta cu cel amintit ceva mai sus (ca să fim mai clar măcar într-o privință: pentru sedii proprii ar fi nevoie de bani, dar banii sunt prinși în mare măsură într-un „para-ndărăt” împachetat pe cât de frumos în diferite forme).
5. De se abțin de la acțiune sindicatele?
Aici problemele care ar putea fi aduse în discuție sunt și mai multe, începând cu cele amintite precedent, dar la care s-ar putea adăuga numeroase altele. Dar ne vine în minte cu precădere una: contractul colectiv de muncă. Legislația românească, evident descurajantă, coercitivă și cu bogate nuanțe de antisindicalism, impune imposibilitatea declanșării unor forme de protest mai severe, precum greva generală, în condițiile existenței unui contract colectiv de muncă. Particular, în educație avem așa ceva. Desigur, el ar putea fi denunțat, asumând pierderea drepturilor consfințite de acesta. Firave acestea (comparativ cu ceea ce oferă la modul general legislația, contractele colective de muncă neputând excede chiar legislația existentă), oferă totuși câteva avantaje (paritare ar fi cele mai comune), apreciate la nivel personal (indiferent despre cine este vorba și în ce moment). Iar personal? Da, din nou personalul excede colectivul, căci colectivul poate fi interesat înainte de toate doar de salariu, chiar ceea ce nu se permite a fi atins în contractul colectiv de muncă, dar nu se permite nici o luptă ceva mai agresivă pentru acesta în măsura existenței unui contract colectiv de muncă.
Sună a cerc vicios? Cam este! Și nimeni nu pare să găsească o cale de ieșire. Cum nu? Foarte simplu, s-ar putea renunța la el... Serios? Chiar nu ați citit celelalte întrebări?
Ne oprim aici, deși întrebările ar mai fi multe. Desigur, ceea ce contează, după cum subliniam deja, sunt chiar întrebările. Puteți ignora comentariile sau chiar să vă declarați profundul dezacord. Dar încercați să (vă) răspundeți la întrebări (fără a căuta vinovați anume, că nu există, ceea ce înseamnă totodată că oricine este vinovat). Nici nu are importanță dacă veți găsi sau nu răspunsuri. Marea problemă ar fi cu ceea ce facem, dacă este de făcut ceva... Dar poate că nici măcar asta nu se merită!”