În curând, după cum bine cunoaștem, se va împlini un an de la adoptarea unei noi legi a învățământului preuniversitar, și anume Legea nr. 198/2023 (publicată în Monitorul Oficial la 5 iulie 2023 și intrată în vigoare începând cu 3 septembrie 2023).
Anunțată cu „surle și trâmbițe” la acel moment, subliniindu-se inclusiv că respectiva lege constituie un răspuns adecvat la problemele existente în educația românească, cele mai grave dintre acestea semnalate cu fără drept de apel și de greva generală derulată în învățământul preuniversitar, constatăm la ora actuală că respectiva lege este aproape „degeaba”.
Pornind din start cu decalaje mari în ceea ce privește implementarea unora dintre măsuri, ineficacitatea sa a fost accentuată de seria de măsuri economico-financiare adoptate la finalul anului trecut, majoritatea prevederilor implicând creșterea bugetului educației, cu excepția salarizării, fiind amânate pentru anul școlar 2025-2026 (inclusiv reorganizările instituționale).
Mai mult, chiar dacă Ministerul Educației a publicat periodic calendare prin care își asuma, cu termene precise, elaborarea actelor normative subsecvente, puține dintre termenele respective au și fost respectate. Nu știm foarte precis câte din cele aproape 300 de acte normative au fost adoptate, ordinele ministrului educației fiind lovite într-o mare măsură de o secretomanie care le face adesea greu accesibile, dar am fi tentați să pariem că numărătoarea pe degete ar putea fi arhisuficientă.
Iar dacă este să privim rezultatele, ajungem uneori să regretăm chiar și așteptarea...
Un foarte bun exemplu în această privință sunt recentele proiecte ale Regulamentului-cadru de organizare și funcționare a unităților de învățământ preuniversitar, respectiv Statutul elevului.
Nu vom intra aici în amănuntele conținutului acestor proiecte, de analizat și de încercat a fi corectate în alte contexte, inclusiv prin propuneri trimise direct către Ministerul Educației și/sau către organizațiile sindicale, dar spiritul acestor documente, în pofida tuturor dificultăților și problemelor pe care educația este nevoită să le înfrunte zi de zi, este ușor de recunoscut în prevederi mult discutate în aceste zile.
Ne gândim aici în primul rând la dublarea numărului de absențe nemotivate la care intervine sancțiunea scăderii notei la purtare, respectiv 40 de absențe. Inițiativă, se pare, chiar a doamnei ministru, fără nicio justificare rațională (exceptând poate cine știe ce speranțe politice), cu atât mai mult cu cât, chiar dacă problema este trecută curent sub preș, principala problemă a calității educației în România este absenteismul, motivat sau nemotivat, oficial sau neoficial, poate avea un succes teribil în măsura în care ne dorim ceea ce în ultimul număr al Buletinului Informativ „Magister” numeam „școala fără școală”.
Fiindcă, la un calcul elementar, nu rămâne prea multă școală: un an școlar are în medie 36 de săptămâni de cursuri, de aici trebuind eliminate din start „Școala altfel” și „Săptămâna verde”, la care inevitabil sunt de adăugat (cu indulgență), dacă nu suntem tentați de ipocrizie, prima și ultima săptămână de școală, aproximativ o săptămână reprezentată de diferitele sărbători legale și aproximativ o săptămână dedicată diferitelor simulări și testări.
Au rămas aproximativ 30 de săptămâni de cursuri, din care va trebui să scădem desigur zilele de învoire la cererea părinților, dar și nenumăratele motivări medicale, care vor reduce și mai mult timpul pe care elevii îl petrec efectiv la cursuri, fără să uităm desigur activitățile extracurriculare, acestea având cu siguranță utilitatea lor, dar care, realizate aproape exclusiv în timpul orelor de curs, contribuie și ele din plin la „îmbunătățirea” rezultatelor școlare.
Ce rămâne? Maxim două treimi din numărul inițial de săptămâni de cursuri (cu suspiciunea că ne dovedim destul de generoși). Cam de aici discutăm atunci când vorbim de absențe nemotivate. Iar 40 de absențe sunt aproape o săptămână și jumătate de cursuri (facem abstracție de măsura în care sunt consemnate respectivele absențe nemotivate), așa încât, bazându-ne pe cifrele medii privind absenteismul, cu siguranță cam tot elevul va mai beneficia de aproape două săptămâni de timp liber fără ca acest lucru să atragă după sine vreo sancțiune. Iar dacă își mai asumă și vreun punct-două pe la purtare și douăzeci de săptămâni de cursuri vor putea să pară cam prea mult (iar dacă aproape va bufnit râsu-plânsu, gândiți-vă și la prevederea potrivit căreia unitatea de învățământ anunță pe cei competenți să intervină atunci când elevul a absentat la 75% din numărul orelor de curs). Cu siguranță, la disciplinele cu o oră de curs pe săptămână cam așa stau lucrurile (iar între noi fie vorba, ținând seama de ușurința cu care se obțin motivările medicale, pe care nimeni nu vrea să le reglementeze, și de măsura în care se consemnează absențele, chiar și 20 de absențe nemotivate pentru un punct la purtare se dovedește în realitate prea mult)...
Un alt exemplu, la fel de bun, mai ales din perspectiva percepției sociale, este cel legat de deja celebrele „centre de detenție” care ar urma să se înființeze în școli. Desigur, proiectele în cauză nu pomenesc de așa ceva, ci doar de posibilitatea ca „în cazul elevilor care în timpul orei de curs manifestă comportamente care aduc prejudicii activității de predare-învățare-evaluare, cadrul didactic poate decide ca aceștia să desfășoare activitate în școală, în timpul orei respective, sub supravegherea unui cadru didactic sau a unui cadru didactic auxiliar, într-o sală din unitatea de învățământ stabilită pentru desfășurarea, de regulă, a unor activități de tipul: lectură suplimentară, completarea de fișe de lucru etc.”
Ceva de speriat? Nicidecum, ci am spune că o rezolvare oarecum doar în glumă a solicitării mereu reiterate de cadrele didactice de a li se furniza instrumentele necesare pentru a putea desfășura netulburați activitatea didactică. Dreptul la educație revine fiecărui elev, așa încât elevul care împiedică derularea unei ore de curs se face vinovat nu numai de acest lucru, ci și de încălcarea flagrantă a dreptului la educație al tuturor celorlalți elevi, fără a uita respectul datorat cadrului didactic, care ar trebui să fie cel puțin pe măsura respectului solicitat.
Fără să fie vorba măcar despre reținerea în activitatea școlară după orele de curs (oricum, este de estimat că limitarea la durata acelei ore de curs va accentua în primul rând doar „traficul” din școală), deși o astfel de măsură este practicată în multe alte sisteme educaționale, printre acestea și dintre cele către care privim cu invidie, întreaga mass-media românească, dovedind o maximă „apreciere” față de educație, a titrat doar despre „centrele de detenție” care urmează a fi înființate în școli.
În ce ne privește, suntem tentați să liniștim pe toată lumea: chiar dacă o astfel de măsură ar putea reprezenta un plus pentru derularea în condiții mai bune a orelor de curs, eliberate acestea de toți acei elevi care au chef de orice altceva cu excepția educației (intervenția aici cu mereu repetatele idei legate de motivație, supraîncărcare a programelor, predarea învechită etc. nu ar face, ținând seama de realitatea în care ne „bălăcim”, nimic altceva decât să aducă argumente în plus pentru existența marțienilor), chiar și în măsura în care prevederea va trece de „oprobiul” public, ea va fi aproape inaplicabilă: va fi necesară cel puțin o sală (evident, în școlile mari mult mai multe, fiindcă nu prea am vedea eficiența unei măsuri prin care aduni „zurbagiii” laolaltă), dar mai ales cadre didactice care să se ocupe îndeaproape de respectivii elevi... Ceea ce înseamnă bani! Ori, nu credem că mai este un secret pentru cineva, orice idee este bună în educație până la bani, moment în care se rupe filmuʼ.
Exemplele ar putea continua, dar credem că exemplele aduse în discuție sunt suficiente, iar proiectele mai sus amintite nu fac decât să ne întărească o idee enunțată și aceasta în ultimul număr al Buletinului informativ „Magister”, respectiv aceea în care estimam o „incapacitate funcțională” care pare să fi lovit Ministerul Educației. Reconfirmată mult prea frecvent, constatarea pare să anunțe ceva ce în economie se numește simplu „faliment”...
Cu siguranță nu ne vom confrunta cu un faliment efectiv al Ministerului Educației, dar nici bucuria rezolvării vreuneia dintre probleme nu ne va fi dat să o trăim. Mai ales că se anunță multe altele de calibru asemănător: accentuarea descentralizării (în pofida faptului că fiecare nouă măsură în acest sens a mai salvat din banii și responsabilitățile ministeriale, dar asta doar în schimbul subminării calității educației), proiectele unor noi planuri cadru, noi programe școlare, noi standarde profesionale pentru cadrele didactice (realizate de o echipă de experți în care nu este prezent niciun profesor din învățământul gimnazial sau liceal), standarde de evaluare (strecurate și ele ca idee în proiectele amintite) etc.
Cunoaștem nepăsarea profundă a clasei politice față de salariați. Și poate nu ar fi atât o problemă dacă ea nu s-ar accentua până la a trece în dispreț răzbunător de fiecare dată când „parveniților” democratic în funcții le ajunge la îndemână abuzul de putere.
Exemplele nu lipsesc, încălcările legislației în vigoare fiind la ordinea zilei, de unde și miile de procese pe care organizațiile sindicale le inițiază și le câștigă întru apărarea drepturilor membrilor de sindicat. Iar în cazurile extreme ajungi, vorba românească, să cam „mori cu... în mână”, dreptatea, fiindcă despre ea ar fi vorba, dovedindu-se un concept aproape imposibil de înțeles de „onorabilii” decidenți.
Cu alte cuvinte, progresul în ierarhia diferitelor funcții publice pare să se însoțească în mod inevitabil cu analfabetism legislativ și social tot mai accentuat, într-atât că reverberațiile asurzitoare mai sunt doar cele ale unui manelism deosebit de ipocrit.
Surzenia administrativ-guvernamentală la huiduielile pe care se străduie să le acopere dând „muzica” și mai tare este pe deplin ilustrată de un recent ordin al ministrului educației, și anume O ME nr. 4517/2023, act normativ adoptat „pentru punerea în executare a Deciziei civile nr. 81/A/2024 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, în dosarul 3694/221/2022”. Da, ați citit bine: „maneaua”, urmând să devină imediat destul de clar de ce am încadra actul în cauză într-o mai puțin onorabilă categorie, ministerială are un scop deosebit de precis, maculând până la capăt o epopee care durează deja de mai mult de cinci ani.
Recapitulând rapid, este vorba despre încercările S.I.P. Județul Hunedoara de a determina respectarea legii în ceea ce privește acordarea sporului pentru condiții de muncă în educația județeană. Da, avem o legislație în această privință, destul de complicată de altfel (ca mai în majoritatea cazurilor în care este vorba de a da ceva și celui de la „șaibă”). Totuși, fără să aspirăm la măcar o trecătoare privire admirativă din partea lui Sisif, există în județul Hunedoara beneficiari ai acestui drept începând cu 2018 (salariați ai I.S.J. Hunedoara), în prezent fiind în curs demersuri juridice relative la alte trei unități de învățământ.
În pofida însă câștigului de cauză obținut în instanțele de judecată, inclusiv plata curentă a acestui drept, Ministerul Educației a refuzat sistematic să pună în aplicare sentințele opozabile, sumele cuvenite fiind obținute doar retroactiv. Așa că a fost nevoie de încă un demers, iar în pofida perplexității judecătorilor cu privire la manelistele reacții ministeriale, a fost finalizat în mod pozitiv și acesta. Concret, S.I.P. Județul Hunedoara a obținut o sentință favorabilă prin care Ministerul Educației este obligat să modifice programul de salarizare EDUSAL așa încât să devină posibilă plata curentă a acestui drept.
Credeți că lucrurile au ajuns la capăt? Nicidecum. „Cireașa de pe tort”, refrenul dacă vreți, pentru a rămâne în orizontul deschis, reprezentată de ordinul mai sus menționat, ne împinge din răsputeri în cel mai crunt absurdistan. Țineți-vă bine: EDUSALUL va fi deblocat doar pentru salariații pentru care există sentințe (cu alte cuvinte, singurul mod în care se poate obține acest drept statuat de lege este judecata), aceștia nominalizați expres în ordinul în cauză. Iar în ciuda lui Sisif, fiindcă tot l-am adus în discuție, consilierului juridic al inspectoratului școlar, căruia i se oferă cu acest prilej acces securizat în aplicație, va introduce LUNAR datele sentințelor civile pronunțate (număr sentință civilă și dată de pronunțare, număr și dată dosar, CNP membru de sindicat), datele buletinelor de determinare prin expertizarea locurilor de muncă, precum și multe altele, tot lunar urmând să realizeze un raport relativ la datele introduse etc. Lună de lună, ca și cum, în viziunea ministerului, lumea se tot cere a fi recreată...
Crud adevăr, dar cam așa stau lucrurile: în loc ca Ministerul Educației să se preocupe de respectarea legilor existente, de exemplu să ceară socoteală tuturor unităților de învățământ care nu au derulat procedurile de acordare a acestui spor, deși un astfel de demers reprezintă o obligație, încearcă să demonstreze pe toate căile posibile că „zăhărelul” nu este pentru toată lumea (salariații din minister beneficiază de acest spor, acordat acesta printr-un simplu ordin de ministru). Dar ce să ne mirăm, că se întâmplă la case și mai mari?
Vă mai aduceți aminte de ochelarii de vedere și de decontarea contravalorii acestora? Probabil că da, dacă este să avem în vedere faptul că întrebările în această privință revin periodic. Zilele acestea Guvernul României s-a învrednicit să bage în seamă acest lucru elaborând normele metodologice privind decontarea dispozitivelor de corecție speciale, cele care lipseau pentru concretizarea prevederilor legale. O veste bună s-ar putea spune... dar numai în măsura în care nu vă apucați să citiți și actul normativ în cauză. Fiindcă, dacă vă pune cumva cel amintit în titlu să faceți o astfel de greșeală cu siguranță veți lovi cu basca de pământ (în pofida vremurilor de mai tristă amintire implicate). Chichițele, procedurile și demersurile necesare, întinse pe două pagini și jumătate, l-ar lăsa și pe cel rătăcit prin junglă să iasă la liman față de cel care ar încerca, în limita „extraordinarei” sume de 500 de lei, să solicite un astfel de decont. Curat murdar!
Ce ar mai fi de spus? Nenumărate! Dar ne vom opri aici, mulțumind din inimă Ministerului Educației, Guvernului României și tuturor celor care deosebit de serviabili compun „corul” susținătorilor în „maneaua disprețului profund” pentru reconfirmarea repetată a unui adevăr mereu evident: „pălmași” fiind, binele ni se oferă doar pe măsura eforturilor și luptei comune pentru mai bine.
Vineri, 28 iunie a.c., a avut loc ședința de lucru a Consiliului de Administrație al Inspectoratului Școlar Județean Hunedoara.
Pe ordinea de zi au fost înscrise următoarele probleme:
I. Validarea rezultatelor finale ale concursului de acordare a gradațiilor de merit, sesiunea 2024
II. Diverse
În cadrul ședinței au fost luate următoarele hotărâri:
I. Se aprobă lista cu rezultatele finale ale concursului de acordare a gradațiilor de merit, sesiunea 2024, conform anexă.
II. Diverse:
1. Se aprobă transformarea postului șef Birou salarizare de la I.S.J. Hunedoara în șef Serviciu salarizare și administrativ, prin promovarea personalului.
Anexele la care se face referire în articol sunt postate la rubrica ISJ HUNEDOARA–CONSILIUL DE ADMINISTRATIE.
Partea a III-a - Concluzii
Altfel spus, soluÈ›ii? Multe, iar dintre acestea o să enumerăm È™i noi câteva. „Părerea noastră!” (sic), ca să fim È™i noi în modă...
1. Debirocratizarea - un termen drag multora, deÈ™i „luptele seculare” duse împotriva sa nu au înregistrat nici cel mai mic succes, ba chiar mai mult, după fiecare luptă birocraÈ›ia ieÈ™ind È™i mai întărită. Apreciem că nicio acÈ›iune care îÈ™i va propune un astfel de rezultat nu va avea succes dacă ea nu vizează activitățile, ci doar hârtiile (uÈ™or de inventat È™i de multiplicat), la fel cum n-a avut succes în societatea noastră nici măcar informatizarea, care nu a făcut decât să multiplice È™i mai mult numărul documentelor, oricât de paradoxal ne poate pare aÈ™a ceva. Astfel, o debirocratizare efectivă ar însemna în primul rând ca în fiecare È™coală cadrul didactic să fie degrevat de orice altă activitate care nu are tangență cu catedra, ceea ce ar însemna asigurarea de personal pentru: secretariat, contabilitate, consiliere psihologică, securitate, programe sociale, asistență socială, situaÈ›ii de urgență, pază È™i protecÈ›ie împotriva incendiilor, protecÈ›ia muncii, bibliotecă etc. (fără a trimite în derizoriu acest „etc.”: din cele 40 de ore săptămânal, 18 ore sunt norma didactică, iar alte câteva ore cadrul didactic mai face câteva lucruri care au legătură directă cu acestea, dar celelalte È™i în multe cazuri destul de multe peste cele 40, sunt ocupate cu activități din gama celor enumerate).
2. Depolitizarea - cu dragă inimă, dar numai în măsura în care nu se înÈ›elege prin aceasta doar plecarea alor lor È™i venirea alor noÈ™tri, aÈ™a cum s-a întâmplat până în prezent (incluzând aici È™i „fenomenalele” concursuri pentru ocuparea funcÈ›iilor, adesea acestea aducând în scaune incompetenÈ›i pe care greu de crezut că È™i-ar fi asumat cineva să-i numească pe acele funcÈ›ii). Nu È™tim care ar fi cea mai bună soluÈ›ie aici, dar este evident că nici concursurile È™i nici dosarele nu îmi rezolvă problema. Poate încercarea de profesionalizare efectivă a funcÈ›iilor de director È™i de inspector, cu degrevări totale (indiferent de mărimea È™colii în cazul directorilor, diferenÈ›ele de mărime urmând a fi abordate prin numărul adjuncÈ›ilor), în condiÈ›ii foarte stricte de accedere în acestea (grad didactic I, excelență profesională recunoscută etc.), un rol consistent trebuind acordat È™i cadrelor didactice (nu le pot pretinde „vocaÈ›ie”, dar după aceea îi trec repede în categoria subordonaÈ›ilor, iar decizia o împrăștii pe la consiliile de administraÈ›ie, nefuncÈ›ionale È™i acestea, inspectorate, primării, consilii locale etc.). Nu este o soluÈ›ie desfiinÈ›area (inspectoratelor, de exemplu, iar inspecÈ›ia È™colară dată cine È™tie căror „specialiÈ™ti” care s-au autobotezat „meÈ™teri în ale educaÈ›iei”, deÈ™i ar avea ceva dificultăți până È™i în a defini termenul) sau alocarea către alte domenii a unor funcÈ›ii (cum se mai vehiculează uneori că am avea nevoie de „manageri” de profesie, adică de un gen de „habarniÈ™ti” totali). Dacă asta ne paÈ™te, credem că o soluÈ›ie mult mai viabilă ar fi desfiinÈ›area ministerului È™i oferirea întregului sistem educaÈ›ional Academiei Române - dacă nici lor nu le iese, atunci cu siguranță nu avem nicio È™ansă È™i mai bine o lăsăm baltă.
3. Demodelizarea - recunoaÈ™tem, acest termen este invenÈ›ia noastră, dar nu am dorit prin el decât să subliniem avalanÈ™a de modele care se tot încearcă să se înghesuie pe gâtul sistemului educaÈ›ional, pornind de la faptul că de cele mai multe ori ne ignorăm problemele, apreciind că ele dispar dacă o să copiem (prost de altfel) o idee de aiurea È™i mergând până la tot felul de alternative È™i variaÈ›ii educaÈ›ionale. Avem un sistem educaÈ›ional, cu bunele È™i relele sale. De fapt ar trebui să îl luăm aÈ™a cum este, să îl analizăm unde merge È™i unde nu merge È™i să intervenim punctual (aÈ™a cum reparăm o maÈ™ină: dacă trebuie schimbată o bujie, o schimbăm pe aceea, nu ne apucăm să reproiectăm motorul cu speranÈ›a că poate acea defecÈ›iune o să dispară; iar aceasta este o sinteză a tuturor reformelor ce s-au dorit implementate în sistemul educaÈ›ional).
4. Masterul didactic - de acord, dar făcut doar aÈ™a, ca să mai adăugăm acolo, de „ochii lumii”, o formă, el nu va avea niciun rezultat palpabil, în sensul unui progres calitativ. Apreciem că un beneficiu mult mai mare ar avea o formă (care, de altfel, se poate adăuga masterului didactic) de rezidenÈ›iat educativ. O durată de doi ani a acestuia, zi de zi în È™coală, salarizat corespunzător, alături de un cadru didactic cu gradul I sau cu un grad didactic superior (introdus în mod special pentru cei care au deja de un număr de ani gradul I È™i dovedesc competenÈ›e didactice de nivel superior, chiar cu un examen, nu un dosar, de obÈ›inere a unui astfel de grad didactic), ar asigura o pregătire mult mai temeinică pentru o viitoare carieră didactică. Abia după finalizarea rezidenÈ›iatului educativ, aspirantul ar avea dreptul de a încerca să devină titular sau suplinitor al sistemului.
5. Restructurare normativă - sistemul educativ, din punct de vedere normativ, este un haos. Cu aproape treizeci de ani de „reformă” în spate, de „experimente” È™i de „bun plac”, mai nimic nu se desfășoară „aÈ™a cum trebuie”, problema reprezentând-o chiar acest „trebuie”, devenit atât de vag, de multiplu È™i de plastic, încât, cu anumită doză de exagerare, cam fiecare este, vorba aceea, „în legea lui”. Cu alte cuvinte, ar fi nevoie de o stabilizare È™i mai ales de o simplificare a cadrului normativ, eliminând întregul balast, atât de consistent încât poate să aducă a minune faptul că lucrurile merg È™i aÈ™a cum merg.
6. Bani, bani, bani... - veÈ™nica problemă a sistemului educaÈ›ional românesc, mereu clamată, ignorată cu desăvârÈ™ire È™i niciodată rezolvată. Este nevoie de bani pentru a readuce lucrurile pe un făgaÈ™ de normalitate, iar după aceea pentru a pune problema unui progres (deÈ™i însăși normalitatea ar fi un progres deosebit de important). Mai precis, pentru ce? Cam pentru orice, ar fi răspunsul imediat, dar cu precădere pentru: spaÈ›ii (multe dintre spaÈ›iile utilizate de educaÈ›ie sunt insuficiente, de unde supraaglomerarea, improprii, până într-acolo încât în multe locuri idei precum laboratoare, ateliere, biblioteci, săli de sport, terenuri de sport, „masa caldă”, „after school”, cluburi etc., apar drept niÈ™te glume destul de proaste, fără niciun fel de haz, ci È›inând mai curând de sadismul îndelung experimentat al decidenÈ›ilor de diferite ranguri), dotări (există bănci È™i scaune, manuale, pe ici pe colo câte un laborator mai mult sau mai puÈ›in dotat È™i câteva materiale didactice, rătăcite când È™i când înspre È™coli, după cum la un moment sau altul vreun politician a vrut să-È™i lege numele de câte un program, iar în rest nimic, un „nimic” atât de amplu că singura soluÈ›ie ar mai fi asigurarea unei finanțări suplimentare, consistente È™i constante, cel puÈ›in un deceniu de acum încolo; poate cineva se gândeÈ™te ca celebra finanÈ›are pe elev să includă È™i o componentă de dotări, pe măsura „nimicului” semnalat) È™i personal (marea problemă a distorsiunilor activității didactice este absenÈ›a personalului didactic auxiliar - secretare, contabile, administratori, laboranÈ›i, informaticieni, bibliotecari, asistenÈ›i sociali, consilieri psihologici, consilieri vocaÈ›ionali etc. - È™i a personalului nedidactic - personal de îngrijire, personal de sprijin (la grădiniÈ›e), muncitori calificaÈ›i, fochiÈ™ti, È™oferi, bucătari etc. -, până într-acolo încât oricare ar fi măsurile adoptate în ceea ce priveÈ™te educaÈ›ia, actul didactic va avea posibilitatea de a reveni la o relativă normalitate doar în măsura în care cadrul didactic va fi eliberat de toate cele câte trebuie să le facă È™i care nu au niciun fel de legătură cu catedra).
P.S. „Sadismul” (am pus ghilimele, deÈ™i ele nu sunt necesare, având în vedere că „părerologi” cu funcÈ›ii sau fără au descoperit subit că „ignorarea” bugetară a educaÈ›iei este un fapt pozitiv, de o înălțătoare relevanță calitativă) guvernamental nu se dezminte: ultima propunere de buget pentru educaÈ›ie, ca procent din PIB, este după chipul È™i asemănarea relevanÈ›ei părerilor tot exprimate, adică va concura cu un real succes cu anii cei mai săraci pentru educaÈ›ie de după 1990. Dar ce să-i faci, când È›i se explică că (nu È™tiu dacă ne-au mai scăpat astfel de perle, dar asta este una autentică) 2,7% înseamnă de fapt 3,8%, mai că-È›i vine să-È›i dai palme (gândul propriu-zis vehicula ceva È›epe È™i nu era reflexiv)...