Noi suntem
SINDICATUL ÎNVĂȚĂMÂNT PREUNIVERSITAR JUDEȚUL HUNEDOARA

Având în vedere numărul mare de acțiuni în instanță introduse de SIP Hunedoara, importanța acestora în lupta noastră pentru apărarea drepturilor profesionale și reglementările aplicabile de la data de 1 august 2013 în ceea ce privește procedura medierii, revenim asupra acestui aspect pentru clarificarea lui cu sprijinul domnului avocat Radu Florin, consilier al Baroului Hunedoara

1. Concept. Termenul ,,mediere'' are înțelesul de mijlocire a unei înțelegeri între două sau mai multe părți adverse, pentru a preveni sau pentru a pune capăt ostilităților dintre ele (1). Particularizând definiția la specificul domeniului juridic, medierea are rolul de a facilita evitarea unui litigiu, judiciar ori extrajudiciar (denumim ,,litigiu extrajudiciar'' o procedură notarială, spre exemplu sau o cercetare disciplinară – adică acea procedură de natură juridică, ce se desfășoară în afara instanțelor de judecată ori parchetelor) sau măcar de a încheia pe cale amiabilă un astfel de proces, început deja. Ea este, deci, o modalitate de soluționare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terțe persoane specializate în calitate de mediator, în condiții de neutralitate, imparțialitate, confidențialitate și având liberul consimțământ al părților.

După cum vom vedea mai jos, alături de mediere, regăsim în legislația românească și instituția juridică a informării asupra (avantajelor) medierii, pe care o vom analiza pe larg mai jos.

2. Cadru legal. În România, sediul materiei în ce privește medierea îl regăsim în Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator (2). În esență, acest act normativ cuprinde: norme generale, introductive; reguli privind organizarea profesiei de mediator (drepturile și obligațiile mediatorilor, răspunderea mediatorilor, condițiile de admitere în profesie, organizarea și funcționarea organelor de conducere ale profesiei etc); procedura medierii (etapa prealabilă, contractul de mediere, acordul de mediere, cazurile în care se poate face mediere etc.).

De asemenea, pe lîngă legea cadru menționată mai sus, noul Cod de procedură civilă (NCPC) al României (3) cuprinde cîteva norme de trimitere la mediere.

Astfel, art. 21 al. 1 din NCPC arată că ,,Judecătorul va recomanda părților soluționarea amiabilă a litigiului prin mediere, potrivit legii speciale (Legea nr. 192/2006 – n. n., F. R.)''. De asemenea, art. 227 al. 2 NCPC precizează că, ,,în litigiile care, potrivit legii, pot face obiectul procedurii de mediere, judecătorul poate invita părțile să participe la o ședință de informare cu privire la avantajele folosirii acestei proceduri''.

3. Obligativitatea medierii și a informării asupra avantajelor medierii. Problema centrală a intersului publicului în materia medierii (lato sensu) o reprezintă chestiunea obligativității acesteia. Mai întâi, art. 227 al. 2 teza a III-a NCPC ne edifică în privința medierii, stipulând fără echivoc că ,,Medierea nu este obligatorie pentru părți''. Așadar, nici o procedură judiciară sau extrajudiciară nu este condiționată de parcurgerea medierii, ceea ce înseamnă că lipsa acesteia nu atrage nici o sancțiune procesuală, de genul anulării actelor de procedură ori respingerii unor cereri ca inadmisibile sau ca premature.

Cu totul altfel stă situația, însă, în cazul așa numitei informări asupra medierii. Art. 2 al. 1 din Legea nr. 192/2006 precizează: ,,Dacă legea nu prevede altfel, părțile, persoane fizice sau persoane juridice, sunt obligate să participe la ședința de informare privind avantajele medierii, inclusiv, dacă este cazul, după declanșarea unui proces în fața instanțelor competente, în vederea soluționării pe această cale a conflictelor în materie civilă, de familie, în materie penală, precum și în alte materii, în condițiile prevăzute de lege''.

Sancțiunea nerespectării acestei obligații este una drastică: ,,Instanța va respinge cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă în caz de neîndeplinire de către reclamant a obligației de a participa la ședința de informare privind medierea, anterior introducerii cererii de chemare în judecată(...)''.

Aceste dispoziții imperative și prea puțin suple au fost relativizate și atenuate recent, prin introducerea al. 13 la art. 2 din aceeași lege, acolo unde se arată că ,,Efectuarea procedurii de informare asupra avantajelor medierii poate fi realizată de către judecător, procuror, consilier juridic, avocat, notar, caz în care aceasta se atestă în scris''.

Observăm lesne că atât avocatul (care nu este considerat mediator de drept de legea specială în materie, ci doar poate avea astfel de atribuții, dacă devine mediator), cât și judecătorii și procurorii au o nouă atribuție, suficient de stranie și atipică – informarea asupra avantajelor medierii.

Iată deci că, dacă medierea în sine nu este obligatorie, informarea asupra medierii este obligatorie, neefectuarea ei atrăgând respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă. Procedura informării poate fi adusă la îndeplinire nu doar de către mediator, ci și de către avocat, consilier juridic, notar, procuror sau judecător. În fața acestora trebuie să se prezinte exclusiv reclamantul, nu și pârâtul, ca într-o procedură de mediere propriu–zisă.

Chiar dacă legea nu prevede nimic în această privință, apreciem că informarea asupra medierii trebuie efectuată și de către cei care formulează cereri de intervenție în interes propriu, în procese declanșate anterior de alte persoane.

4. Critica instituției. Ca orice noutate, informarea asupra avantajelor medierii a creat și produce în continuare puternice reacții în lumea juridică, problemele identificate fiind, în esență, cele ce urmează.

a) Mai întâi, frapează, din punctul nostru de vedere, obligarea justițiabililor de a se informa asupra unei proceduri prevăzute de lege, în condițiile în care principiul fundamental al oricărui sistem de drept constă în prezumția cunoașterii legii de către toți adresanții acesteia. Dacă legea – deci, inclusiv Legea nr. 192/2006 privind medierea – presupune în mod absolut că este cunoscută de publicul larg, prin publicarea ei în monitorul oficial, cum poate fi justificată o procedură specială de informare asupra cuprinsului acestei legi? Din păcate, doar legiuitorul, eventual, ne-ar putea răspunde la această întrebare.

b) Apoi, numeroase voci au ridicat problema în sensul că obligativitatea acestei informări și sancțiunea procesuală pe care o atrage nerespectarea ei, ar aduce (încă o) restrângere a dreptului de acces la justiție. Fără să intrăm în amănunte, amintim lapidar că unul din drepturile civile fundamentale ale oricărui cetățean este acela de a se adresa unei instanțe de judecată, în mod liber și fără a i se îngrădi ori îngreuna această posibilitate.

Reputați autori de drept, la a căror opinie ne raliem total, au concluzionat că această procedură încalcă liberul drept de acces la o instanță ori la justiție, condiționând nejustificat sesizarea instanțelor de parcurgerea unei proceduri care se vrea a informa publicul despre o lege adusă în mod legal și anterior la cunoștința publicului, dar și îngreunând – material și temporal – sarcina unui justițiabil în a îndeplini condițiile de bază pentru sesizarea unui organ judiciar (4).

Chiar și Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statut in hotărârile sale că orice procedură prealabilă deschiderii unui proces trebuie să fie temeinic fundamentată (5).

c) O altă chestiune inoportună în ce privește medierea, deci implicit informarea asupra medierii, este aceea că, potrivit legii speciale ce constituie sediul materiei, dobândirea calității de mediator nu este condiționată de calitatea de absolvent al unei facultăți de drept. Apreciem că aceasta este o gravă anomalie a legii, fiind greu de înțeles cum va putea realiza o informare asupra medierii (darmite o mediere propriu – zisă) o persoană care nu are studii juridice, în contextul în care chiar și cel mai ,,facil'' litigiu presupune numeroase și complexe elemente de formalism, a căror nerespectare atrage sancțiuni procesuale dure.

Mai mult decât atât, România cunoaște în acești ani (2011 – 2014) intrarea în vigoare a nu mai puțin de patru noi coduri (civil, penal, de procedură civilă și de procedură penală – adevărate legi fundamentale ale unei țări), acestea cuprinzând foarte multe elemente de noutate, greu deocamdată de descifrat și aplicat inclusiv de juriștii cu mare experiență.

În sfârșit, necunoașterea practicii judiciare (care, la nivel informal, este, totuși, izvor de drept) este încă un mare handicap profesional pentru mediatorul nejurist.

În nici un caz, cursul pentru formarea mediatorilor (prevăzut de art. art. 7 al. 1 lit. f din Legea nr. 192/2006) nu va putea suplini lipsa pregătirii juridice de specialitate, acesta nedepășind, din nefericire, nivelul unui banal și ineficient modul de studii.

5. Concluzii.

i) Procedura informării asupra medierii apare ca fiind o piedică în calea realizării si obținerii de către cetățean a drepturilor sale in justiție. Este adevărat, limitarea accesului la instanță în acest caz nu este una foarte mare, însă ea se adaugă altor îngrădiri, considerate, însă, a fi firești, în contextul în care accesul la justiție se face nu haotic și arbitrar, ci în anumite condiții, în special de formă și procedură. Mai mult, orice nouă limitare, cât de neînsemnată ar fi, trebuie să fie temeinic justificată, analizându-se în ce măsură dezavantajele create de ea nu cumva depășesc posibilele avantaje. O procedură constând în informarea asupra existenței unei legi – iată o încălcare a dreptului de acces la justiție (la o instanță), ce pune asupra justițiabilului o sarcină inoportună și frustrantă.

ii) Lipsa studiilor juridice, dar și formalismul facil, însă costisitor, al așa-zisului curs de formare profesională, aruncă profesia de mediator în derizoriu, în contextul în care medierea privește conflicte de ordin juridic.

iii) Campania de publicitate in forță, din mass-media, efectuată de mediatori și materializată în anunțuri nominale și articole, dar și numeroasele anunțuri publicitare aflate în sediile instanțelor de judecată și chiar prezența fizică a unor mediatori în sediile instanțelor – toate acestea comportă un important element de nelegalitate, anume că, potrivit unui principiu general valabil și recunoscut în material organizării și funcționării profesiilor liberale, publicitatea este permisă în condiții limitate și bine determinate.

Că este așa, o demonstrează însăși o auto-reglementare a profesiei de mediator. Art. 3 al. 3 din Anexa la Hotărârea nr. 184 din 19 februarie 2010 a Consiliului de Mediere, arată că: ,,Mijloacele de publicitate ale mediatorilor și ale formelor de exercitare vor fi folosite numai pentru promovarea și ofertarea serviciilor de mediere și nu pot fi folosite pentru reclamă în scopul dobândirii de clientelă pentru altă activitate proprie sau în interesul unor terți''(6).

iv) Nu în ultimul rând, apreciem că, generic vorbind, societatea românească actuală nu este pregătită pentru a primi și aplica procedura medierii, indiferent cum este ea reglementată. Fără a fi in sinea ei o instituție juridică negativă ori inoportună, medierea juridică presupune, totuși - ca premisă sine qua non de aplicare cu succes - o societate cu un ridicat nivel de cultură socială.

---

(1) A se vedea www.dexonline.ro.

(2) Publicată în M. Of., partea I, nr. 441 din 22 mai 2006, cu modificări și completări ulterioare.

(3) Republicat în M. Of., partea I, nr. 545 din 3 august 2012.

(4) A se vedea: I. Leș, Sancțiunile aplicabile în cazul neparticipării părților la ședința de informare asupra avantajelor medierii, potrivit NCPC si recentelor modificări ale Legii nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, în Revista Dreptul, nr. 6/2013; Ș. Beligrădeanu, O. Puie, Discuții referitoare la unele aspecte în legătură cu soluționarea conflictelor de muncă în lumina reglementărilor legale recente, în Revista Dreptul, nr. 6/2013.

(5) A se vedea, exempli gratia, CEDO - cauza Parohia Greco-catolică Sâmbăta Bihor vs. Romania, dosar nr. 48107/99, hotărârea din 12 ianuarie 2010. Pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil (art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului), în componența sa – lipsa accesului efectiv și eficient la o instanță, prin instituirea unei proceduri prealabile împovărătoare, CEDO a condamnat statul român la despăgubiri in cuantum de 15.000 Euro.

(6) Pentru discuții privind publicitatea profesiei de avocat, aplicabile mutatis – mutandis și profesiei de mediator, a se vedea F. Radu, Limitele publicității în profesia de avocat, publicat în Revista de Note și Studii juridice din 9 aprilie 2013, la www.juridice.ro.

(Autor: Florin Radu, avocat, consilier al Baroului Hunedoara)